Între excesul de pedanterie filologică şi abuzul de erudiţie etimologică…

Introducând în discuţie şi noţiunea de exoterism, trebuie să deschidem o plicticoasă paranteză terminologică. Totul a pornit de la două adjective din vocabularul filosofic al Greciei antice: exotericos (la Aristotel, sec. I a. H.) şi esotericos (la Andronicos din Rho­dos, sec. I p. H.), referitoare la aspectele exterioare şi interioare ale învăţământului.

Aprofundând analiza lexicală critică, vom aminti că Aulus Gellius (sec. II d. Hr.) spunea în Noctes Atticae (Nopţile atice - Ed. Academiei, Bucureşti, 1965), referindu-se la Aristotel, spunea că acesta preda două feluri de ştiinţe: ezoterice (retorica, arta argumentării, ştiinţele politice) şi acroatice (dialectica, fizica, filosofia). La Aristotel în­suşi găsim în scrierile sale expresia exoterikoi logoi = vorbiri exoterice, cu sen­sul de prelegeri publice, argumentări cu­rente, lucrări de polularizare, şi expresia akroatikoi logoi = vorbiri acroatice, pen­tru elevi mai exersaţi, mai speciali­zaţi ca pregătire. Ammonios Saccas (sec. III d. Hr.) este men­ţionat în Prolegomene la cele zece ca­tegorii (Ed. Academiei, Bu­cureşti, 1968), cu afirmaţia că termenii aristo­telici respectivi se refereau la calitatea celor cărora le erau adresate scrierile: textele exoterice au fost scrise pentru cei ce înţelegeau superficial lu­cru­rile, iar cele acroatice au fost redactate pentru cei plini de râvnă şi cu ade­văraţi îndreptăţiţi la filosofare, ele tra­tând numai anumite probleme şi adre­­sându-se numai anumitor persoane.


JURĂMÂNTUL
De altfel, Ammonios Saccas (discipolul lui Potamon, despre care nu se ştie aproape nimic), părintele neoplatonismului, n-a lăsat nici o operă scrisă, impunând discipolilor săi un jurământ al tăcerii, în privinţa învăţăturii pe care le-o transmisese, respectiv, o doctrină ezoterică. Aceasta a fost predată mai departe, în cadrul "şcolii de la Alexandria" lui Dionisios Longinos şi lui Plotin (204-270). Primul care a sfârşit condamnat la moarte a avut ca urmaş pe Herennios care a divulgat învăţătura, încălcând jurământul tăcerii. Al doilea - Plo­tin - s-a mutat la Roma, dar n-a pu­bli­cat nimic. Abia discipolul său, Porphyrios, alias Malik din Tyr (233-309), i-a ordonat opera, trascriind-o în şase cărţi, a câte nouă tratate, devenind publică sub numele de Eneade. Continuatorul său la Roma a fost Iamblihos (cel bătrân) din Halcis (250-325). învăţătura quasi-ezoterică neoplatoniciană s-a perpe­tuat prin "Şcoala de la Apameea", iar mai apoi, începând cu Plutarh (?-431), prin "şcoala din Atena", continuându-se cu diadohii, adică, moştenitorii săi, Syria­nos, Proclos, Marino, Isidoros, Zenodot şi Damascios (acesta din urmă a fost diadoh din 515 până în 529, când, din porunca împăratului Justinian, şcoala filosofică din Atena a fost desfiinţată. Decretul imperial interzicea, de altfel, predarea filosofiei în tot imperiul. Se pare că în 531, ultimii filosofi ai şcolii din Atena - Damascios din Siria, Simplicios din Cilicia, Eulamios din Frigia şi Isidoros din Ghaza - au fost chemaţi la curtea şahului persan Hosroes, care a domnit între 531-579. Dar, după cum relatează creştinul Aghatios din Myrina, această experienţă a fost efemeră, întrucât în 532, respectiv, doar după un an, filosofii s-au reîntors, împrăştiindu-se în Impe­riul bizantin). Exemplul doctrinei neoplatoniciene este semnificativ în privinţa continuităţii transmisiei unei învăţături, chiar dacă aceasta era mai mult filoso­fică decât ezoterică.