Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În 1987 şi în 1988 dezbaterile publice despre Pactul Ribbentrop-Molotov, de la 23 august 1939, din Uniunea Soivetică, au urmărit, mai ales, autenticitatea protocolului secret care a stabilit sferele de influenţă sovietică şi germană în Europa de Est şi în regiunea Mării Baltice, inclusiv în Finlanda.
Deşi oficialii sovietici precum Valentin Falin, pe atunci şeful Novosti, a negat existenţa acestui pact, presiunea din partea intelectualilor reformişti de la Moscova şi din Statele baltice au modificat, treptat, viziunea asupra acestei controverse. De exemplu, la începutul anului 1988, ziarul Znamia a tipărit memoriile lui Constantin Simonov care relata conţinutul protocolului. În august, mai multe ziare baltice au publicat textul protocolului însoţit de comentarii, iar aniversarea pactului a fost marcată de ample demonstraţii în fiecare dintre republicile baltice.
În acelaşi timp, venerabilul istoric V.M. Kulish a mărturisit, într-un interviu publicat în Comsomolskaia Pravda, la 24 august, că protocolul secret era într-adevăr autentic, iar istoricul Iuri Afanasev a întreprins o călătorie în Estonia, cu prilejul aniversării pactului, pentru a denunţa tratatul.
Au fost presiuni legate de acest fapt istoric până în prima jumătate a anului 1989. Istoricul Roy Medvedev, la nou formatul Congres al Deputaţilor Poporului, a caracterizat descrierea istoriografică sovietică a "paşnicei" încorporări a statelor baltice în URSS, în 1940, drept o "minciună". Reprezentanţii baltici la Congres au dus campanii pentru înfiinţarea unei comisii de studii asupra pactului, iar Estonia a găzduit o conferinţă internaţională care a concluzionat că acordul de la 23 august ca şi tratatul de la 28 septembrie 1939 care a împins Lituania în sfera de influenţă sovietică, au violat suveranitatea Statelor baltice şi ar trebui declarate nule. Concluziile conferinţei au fost înaintate comisiei congresului, care este condusă de Alexander Iakovlev; din comisie fac parte şi Afanasev şi mai mulţi membri ai delegaţiei baltice la congres. În lunile care au urmat, Literaturnaya Gazeta a publicat o hartă din arhivele vest-germane, hartă ce purta semnăturile lui Stalin şi a lui Ribbentrop; harta delimita sferele de influenţă sovietică şi germană după căderea Poloniei.
Atitudinea faţă de această chestiune a organelor de partid şi de stat baltice a reflectat balanţa forţelor politice din republici. Presate de fonturile populare locale şi de victoriile electorale ale reformatorilor naţionalişti, republicile sovietice şi organizaţiile de partid s-au reunit în efortul de a condamna tratatul sovieto-german. Demonstraţiile care au avut loc la 23 august 1987 au fost denunţate de către autorităţile locale ca fiind de inspiraţie vestică, iar cele din 1988 au fost, în general, sancţionate oficial. În mai 1989, Sovietul Suprem Lituanian a apelat la Congresul Deputaţilor Poporului pentru a declara nule înţelegerile nazisto-sovietice, iar, la jumătatea lui iunie, Partidul Comunist Eston a transmis o declaraţie în care a condamnat pactul de la 23 august drept o înţelegere care a "călcat în picioare" drepturile indivizilor şi ale statelor.
Date fiind aceste evenimente, nu este deloc surprinzător că istoricii conservatori şi câţiva oficiali au încercat să limiteze percepţia asupra efectelor negative ale acestui fapt istoric. Cum cea de-a cincizecea aniversare a pactului se apropie, ei au ales să nu mai nege autenticitatea protocolului secret ci încearcă să îi justifice existenţa menţinând, în acelaşi timp, afirmaţia că, totuşi, nu este sigur că protocolul este autentic. Asemenea justificări includ însă şi noi elemente referitoare la prevederile protocolului.
Dintre cele câteva variaţiuni pe această temă, care au apărut în presa sovietică, multe au insistat asupra nevoii imperative de securitate naţională, iar protocolul ar fi fost extensia logică a acordului public. Cu alte cuvinte, protocolul a fost un instrument diplomatic care a limitat Wermacht-ul prin crearea unui teritoriu tampon care să protejeze Uniunea Sovietică.
De exemplu, într-un articol recent din Mezhdunarodnaya zhizn, istoricul Vilnis Sipols susţine că deşi Stalin a fost iniţial refractar în faţa ideii de a încheia un tratat de securitate cu Hitler, pactul a devenit necesar, având în vedere eşecul puterilor vestice în a forma un front comun împotriva fascismului. Potrivit lui Sipols, "se pare că în timpul discuţiilor care au precedat semnarea tratatului, cum Germania şi-a exprimat deschiderea faţă de interesele de securitate ale sovieticilor, a acceptat unilateral un număr de obligaţii... În esenţă, ei au stipulat că, în eventualitatea unui război, care ar putea izbucni pe fondul conflictului germano-polonez, forţele germane nu vor invada Letonia, Estonia, Finlanda sau Basarabia, iar în Polonia, nu ar fi avansat dincolo de linia râurilor Narev, Vistula şi San. Asemenea obligaţii erau, în principiu, de importanţă critică pentru URSS". Recent, argumentul "interesului naţional" a fost suplimentat cu afirmaţia că protocolul secret a aruncat un scut de protecţie asupra Statelor baltice care erau ameninţate cu absorbţia de către cel de-al Treilea Reich.
"Copiile protocoalelor secrete pe care le avem la dispoziţie marchează limitele sferelor de interes ale germanilor şi ale sovieticilor în funcţie de Narev, Vistula şi San. Acest lucru a eliminat ameninţarea ocupaţiei germane asupra regiunii baltice... De aceea, nici o critică la adresa pactului şi a protocoalelor nu poate nega faptul că ele au impus o limită marşului german către Est. Ştim acum că mulţi nazişti aveau în vizor naţiunile baltice..."
Acest argument nu este complet nou. A apărut, pe scurt, şi sub Hruşciov, în prima istorie postbelică a celui de-al doilea război mondial.
Thomas Sherlock
Radio Europa Liberă (München) - Raport al secţiei de cercetare, condusă de dr M. Shafir. Document din "Arhiva 1989", Universitatea Babeş Bolyai, Cluj-Napoca
(Traducere din limba engleză de Eliza Dumitrescu)
