Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Dacă în grădina Copilăriei s-a intrat întotdeauna pe cărările de candoare şi inocenţă, drumurile spre maturitatea Timpului prezent trec, invariabil, prin toate zidirile în care ne turnăm puterea şi, deopotrivă, aspiraţia omenească de mai bine.
În vremea noastră constuctorii se nasc din visători, spune cineva. Afirmaţia sună, evident, romantic. Deşi...
În ultimele decenii am bătut cu pasul nenumăratele locuri de geneză. Epicentre fierbinţi ale actualităţii, care au ridicat în lumină cele peste 2,6 milioane de apartamente din ultimii 23 de ani, ori au arcuit elegante, vitale zboruri de beton peste ape. Locuri intrate în domnia întinselor sisteme de irigaţii, în care nădejdea lanului de pâine al ţării se măsoară în fiecare an cu cele peste 30 milioane tone de cereale, ori aparţinând vetrelor de arşiţi necruţătoare, ridicând potenţialul industrial al României socialiste la o putere de 128 de ori mai mare decât în 1945. Şi am învăţat astfel că drumul prin erele geologice către stratul tăcut de cărbune, de exemplu, "se pietruieşte" mai întâi şi întâi cu istovitoare robusteţe. Că un nou act de vasalitate a apelor ţării, prin care acestea sunt obligate să plătească tributul în megawaţi – valuta liber convertibilă care intră în ecuaţia existenţei moderne – aşează la temelii cheltuiri, nu o dată eroice, de energie. Că luciul tuturor magistralelor albastre cuprinde în durerile facerii, ca pe o obligatorie vamă, asprele confruntări în care sorţii nu pot fi decât de partea făuritorului de istorie nouă.
Şi totuşi, constructorii se nasc din visători...
Oare şi pentru faptul că ei au, într-o mai mare măsură, capacitatea să vadă în toată splendoarea ziua de mâine a operei lor?
Eram în albia unui mare lac de acumulare, peste numai două ore urma să se instaureze şi aici domnia definitivă a apelor, şi memoria a înregistrat gestul omului care scrijelea acolo, în eternitatea betonului, data clipei unice pe care o trăia, pe care o pregătise în zile şi nopţi de neodihnă. "Să se ştie", s-a explicat el atunci. Oare chiar nu-şi imagina că "pentru a se şti", ajungea vasta lume a tăcerii urcată acolo, între munţi, şi de braţele lui?... Cine a admirat sălbaticele splendori ale Transfăgărăşanului nu se poate să un fi văzut o plăcuţă care reaminteşte unitatea sub drapel ce a acţionat acolo. Abruptul muntelui învina prin despicarea şoselei adaugă ce ar mai fi de adăugat... Un pumn de pământ drept amintire, din prima cupă săpată la temelia unui nou oraş sau cetate industrială... Albume cu diplome, fotografii care închid în scoarţele lor atâtea existenţe, care deschid mari sensuri existenţiale şi sentimentale...
Constuctorii se nasc din visători...
Destui dintre aceştia s-au legat într-atât de operă încât au prins pentru totdeauna rădăcini acolo unde au întemeiat. Cu toţii însă îşi măsoară viaţa după aceste semne lăsate în urmă. Semne de muncă. De vis. De timp condensat, trăit ardent, dintr-o răsuflare. Sunt repere din care scriitorul, muncitor al spiritului, află puterea cărţilor sale. În care recunoaştem puterea lui de drept şi de fapt. Legitimaţie pentru prezent şi viitor a culturii române, literatura de azi, prin ceea ce are ea mai adevărat şi durabil, lasă la rându-i originalele şi tulburătoarele-i semne-mărturii.
Despre timpul în care se scrie cuvântul – iar prezentul nostru, al acestui sfârşit de secol şi mileniu, aşează atâtea pietre de temelie încât e drept să spui că ţara are, ca niciodată, numai constructori-visători. Care duc mai departe vocaţia de a ctitori, ca nişte buni gospodari de frumos, din viţa veche a făuritorilor de cetăţi şi de nepereche stâlpi de poartă ai existenţei noastre. Vocaţie ridicată la cota înaltei şi infinitei istorii de pilda unui om: Nicolae Ceauşescu.
Despre oamenii ţării care intră cu demnitate în orizontul de lumină al bucuriilor de fiecare zi. Cu toate zidirile lor. De piatră şi de suflet.
Pe care le vor mai durabile decât bronzul...
Ilie Tănăsache
