x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pielea de porc (1)

0
08 Iul 2009 - 00:00

În acest basm, contrar obiceiului, baba are mai multă minte decât moşul. Plus voinţă, plus hotărâre şi, datorită robusteţei ei sufleteşti, un instinct matern încă viu în ciuda vârstei. Moşului, Cel de sus nu i-a lăsat decât hazul şi umorul...



Dă de godacul slăbănog împotmolit în mocirlă. Îl aduce acasă. Nu mai sunt singuri pe lume. Au şi ei acum un fecior. E-un porc. Dar e băiatul lor!...

„- Iaca, măi băbuşcă, ce odor ţi-am adus eu! Numai să-ţi trăiască! Un băiat ochios, sprâncenat şi frumuşel de nu se mai poate! Îţi seamănă ţie, ruptă bucăţică!..." Moşul n-are pic de intuiţie. Îşi râde de babă, dar baba ia în serios lucrurile: „-Moşnege, moşnege, - îi atrage ea atenţia, nu râde..." Parcă ar fi ghicit că-n purcel se ascunde un mister. Şi, „sprintenă ca o copilă", pune apa la fiert să-l spele, face şi leşie, scaldă godacul plin de noroi. „Îl trage frumuşel cu untură din opaiţ pe la toate încheieturile, îl strânge de nas şi-l sumuţă, ca să nu se deoache odorul."

Apoi îl ia şi-l piaptănă, „şi cu tărâţe, cu cojiţe, purcelul începe a se înfiripa şi a creşte văzând cu ochii de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la el." Să nu-i fi vorbit de rău, să nu fi zis rât, şoric ori codiţă, era copilaşul ei „hazliu, gras şi învălit ca un pepene."! Toate ca toate, însă nu putea, sărăcuţul de el, să zică tată şi mamă.

Până într-o zi... Pleacă moşul la târg. Are el de făcut nişte cumpărături. Baba, cică, să nu uite să-i ia şi mititelului nişte roşcove. Moşul zice bine, dar în gând zice „mânca-l-ar brânca să-l mănânce!" Afecţiunea babei depăşise orice limită, purcelul ăsta începuse să-l calce pe nervi...

Se întoarce el de la târg, şi ea, curioasă, ce mai văzuse el p-acolo, şi moşu-i spune că e vai şi-amar, că-mpăratul zice că cine-i face un pod de aur pavat cu pietre scumpe şi cu copaci pe margini şi cu tot felul de păsărele cântătoare, aceluia îi dă jumătate din împărăţie şi fata, da' cine se încumetă şi nu izbuteşte, plăteşte cu viaţa, şi ăi din târg ziceau că până atunci plătiseră o groază de fecioraşi de crai, sărmanii de ei!...

Ei, poftim veşti de la târg! Bolea şi împăratul de atâta supărare. „-Of, moşnege, of!, conchide baba - boala împăraţilor e ca sănătatea noastră!..." Noroc că al lor nu vorbeşte, n-are minte şi nici o pretenţie. Da' să ai un fecior, care să se încumete să facă podul, şi să izbândească...

Purcelul pufnea din când în când, tot cu râtul pe sus, la ei. Şi-odată numai ce zice: „Tată şi mamă! Eu îl fac!" (Podul adică)...
Tonul e real. Strict real. Ca-n viaţa de zi cu zi, exceptând întâmplările. Care, povestite astfel, încorporate firesc în lumea din jur, cunoscută, devin şi mai credibile, în basm, sau teribile la marii autori bântuiţi, - Kafka, Metamorfozele, Procesul, Castelul...

Diferenţa stă în cheia la care este pusă povestea. Umor popular şi blândeţe a viziunii colo; spaimă, angoasă, proiecţie metafizică dincoace. E însăşi deosebirea dintre o căpiţă de fân înmiresmată şi-un bloc cenuşiu de beton-armat.




Şi moşul se prezintă cu fecioraşul său la concurs. „- Hai cu tata, băiete, s-aducem noră mâne-ta!" Purcelul face tumbe, sare, zburdă, „mai dă un ropot pe sub laiţi, apoi se ia după moşneag, şi cât colea, mergea în urma lui, grohăind şi muşuluind pe jos, cum e treaba porcului..." (Allegro vivace!). Când aud la ce venise cu porcul după el, străjerii încep să râdă în hohote. Dar moşu-i pune îndată la punct, treaba-i serioasă.

Împăratul îl dă afară, ce obrăznicie! „- Hai, ia-ţi porcul de-aici!" În sfârşit, să-ncerce şi el, dar ştie ce-l aşteaptă! Ştie, cum să nu, se făleşte moşul, şi-i pune în vedere împăratului că-n caz contrar să facă bine să nu uite şi să-i trimită acasă copila. Pleacă escortaţi de ostaşi, în cazul general al lumii. „Căci multă vorbă şi mare nedumerire se mai făcuse la palat şi în toate părţile despre astfel de batjocură nemaipomenită."

Şi când îi vede baba sosind sub pază straşnică: „- Vai de mine, moşnege! Da' ce foc mi-ai adus în casă?! Mie ostaşi îmi trebuiesc?..."
Moşul are ieşirea lui conjugală: „- Încă mai ai gură să întrebiĂ Acestea-s faptele tale. M-am luat după capul tău cel sec... să-ţi aduc, sanchi, copii de suflet... Şi acum iaca în ce chichion am intrat! Că n-am adus eu ostaşii, ci ei m-au adus pe mine."

Replică de zile mari. Şi e, ori fusese o zi mare. Fiindcă, purcelul, noaptea, după ce părinţii săi de inimă adorm, ciondănindu-se, „s-a suit binişor pe laiţă, a spart o fe­reastră de bârdăhan, şi suflând o dată din nări s-au făcut ca două suluri de foc, de la bordeiul moşneagului... până la palatul împăratului...".

Podul, cu toate anexele, a fost construit. Condiţia, îndeplinită. Să le dea fata! Căci moşul şi baba, ei înşişi locuind acum într-un palat şi îmbrăcaţi în straie scumpe, se schimbaseră.

Împărăţia se cutremură la auzul veştii... „şi temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva rău" îşi expediază imediat fata, încredinţând-o câştigătorului. „Căci şi împăratul, cât era de împărat, le dăduse acum toate pe una, şi nici măcar aceea nu era bună: frica!"

Şi fata, ascultătoare, n-are încotro şi acceptă să fie mireasa porcului şi se apucă de gospodărie...

     Constantin Ţoiu, România literară, nr. 27/ 1989
Citeşte mai multe despre:   articolul zilei

Serviciul de email marketing furnizat de