Viaţa pe planeta "Electronica"

Lumea ne este adusă în casă pe ecranul televizorului. Stăm, în halat şi papuci, legănându-ne în fotoliu. Vorbim, mâncăm şi viaţa Terrei se derulează. Fantastica invenţie o trăim în România din ziua de 23 August 1955…

Ori de câte ori intru la "Electronica" şi văd montajul televizoarelor, zeci de ecrane pe care se proiectează semnalele de control, sunt stăpânită de sentimente contrarii: ubicuitatea şi detaliul.

Suntem mulţumiţi că televizorul familiei funcţionează fără cusur, cât i-a fost destinată viaţa de către specialişti. N-am venit la marea întreprindere bucureşteană pentru ceea ce ştim cu toţii. În acest moment hotărâtor, interesul electroniştilor este focalizat către relansarea activităţii de producere a receptoarelor radio, după o întrerupere de câţiva ani.

Noutăţile mă asaltează, dar cunoştinţele mele tehnice, ca şi ale multora dintre dumneavoastră, se reduc la a închide şi deschide butoanele aparatelor. Fireşte, mi se vorbeşte numai în termenii locului şi ai activităţii electronice. Cred că mărturisirea deschisă e cea mai bună metodă. Ei, bine, nu înţeleg termenii dumneavoastră, stimaţi tova­răşi, nu mă simt în largul meu descriindu-mi-se procedee de lucru, dar rămân încântată de ansamblu. În ce fel aţi izbutit? Iată problema mea, şi din această clipă sunt ca un detectiv. Adun element cu element, adulmec interesul pentru ceea ce dumneavoastră vi se pare prea normal, ajung, pe calea mea, la ceea ce îmi prezentaţi, concluzie a eforturilor mari şi mereu înnoite prin forţa ideilor.

După câţiva ani de restrângere a producţiei receptoarelor de radio, preluată de Tehnoton Iaşi şi de alte întreprinderi din ţară, lărgindu-se producţia de televizoare, se revine în forţă, cu noutăţi dintre cele mai variate.

Roland Ionescu, directorul gene­ral al Întreprinderii Electronica, inimosul şi mereu primul la orice înseamnă eveniment, deşi ocupat până peste cap (când intră într-o şedinţă de producţie, după aceea, fără nici o pauză, primeşte în audienţă un partener străin, sună telefonul, este convocat urgent la o discuţie de plan la minister şi, spre sfârşitul zilei, se întâlneşte cu specialiştii de bază pentru a elabora pasul următor al fabricii), găseşte puţin timp şi pentru mine. Îmi arată liniile de fabricaţie, cu mândria ţăranului când strânge, toamna, recolta bogată; subliniază, de câteva ori, că ordinea este programată şi introdusă în calculator ca şi cifrele de plan. Îmi recomandă Atelierul de proiectare Nr. 1 condus de inginerul Ion Papiniu, şi răsuflu uşurată. Roland Ionescu precizează că "Electronica", prin efort propriu, este producătoare de tehnologii, proiectează şi realizează ceea ce se vede ca şi sculele necesare. Se rupe cu greu de noi, ar dori să rămână în mijlocul acestui colectiv deosebit de talentat, dar, secretara îl anunţă că e de mult aşteptat la Centrală.

Atelierul de proiectare Nr. 1 este de fapt o obişnuită hală, lungă de câţiva metri, cu mici pereţi des­părţitori între proiectanţi şi desi­g­neri, pentru ca fiecare să fie cât mai în elementul său, pentru a nu se stânjeni în elaborarea şi ordonarea soluţiilor care au în vedere maxima tehnicitate, mo­dernul, ceea ce se cere pe piaţă, pentru că şi electronica se conduce după legile modei.
Combina compactă, compusă din radio, casetofon şi pick-up, cum nu mai este de 4 luni un proiect ci o realitate inconfundabilă, îmi ia ochii prin eleganţa şi frumuseţea ei. Sunt verificate, prin sondaj, la ultimul control de calitate, sunetele înalte şi joase, este testată amplificarea desăvârşită, care cu ajutorul boxelor poate acoperi chiar supra­faţa unei săli de dans.

Inginerul Dan Iacobescu şi arhitectul Sorin Silbinschi sunt autorii concepţiei şi designului. Zeci de muncitori i-au dat, după desene şi cote tehnice, forma reuşită şi superioarele calităţi tehnice. Printr-o apăsare pe buton ne plimbăm în lumea largă, din America în Europa, din Africa în Canada; printr-o ridicare de braţ, pick-up-ul ne aduce aproape vocea, mereu tânără, a lui Gică Petrescu, prin introducerea unei casete suntem invadaţi de formaţia Beatles a anilor '65. Radiocasetofonul "Acord" include în "anatomia" lui, pentru care răspunde electronistul Cosmin Pătrănoiu, primul mecanism pentru casetofon elaborat de "Electro­nica". Este o dublă noutate, apara­tul în sine şi mecanismul deosebit de înzestrat pentru o viaţă lungă care să ne fericească pe noi.

Sistemul automodular a fost pus în mişcare, şi posibil de trecut de pe planşă pe banda de lucru, datorită in­ventivităţii, ambiţiei şi migalei. S-a reluat şi de sute de ori, dacă a fost nevoie, un principiu de func­ţio­na­re, până a ajuns să-i mulţu­mească pe creatorii Grigore Joga, Constantin Măciucă şi bineînţeles arhitectul Sorin Silbinschi, care se implică în tot ceea ce ţine de aspectul unui  aparat ce pleacă din acest atelier. Nici unul nu a uitat zilele însorite, cu "ura"! Nici pe cele cu înspăi­mântătorii paşi înapoi.

Nici n-am apucat să-mi adun elementele constitutive ale reportajului, că Ion Papiniu mi-a făcut o mărturisire care răstoarnă datele problemei. Cei câţiva pe care i-am cunoscut, au început să fie electronişti de la 8-10 ani, întâi încurcându-se în scheme, apoi ajutându-se de reviste, frecventând cercul electroniştilor de la Palatul Pionierilor, schimbând informaţii între prietenii în pantaloni scurţi de pe aceeaşi stradă, cu acelaşi demon pentru fizică şi practică. N-au cunoscut o altă joacă mai devorantă, mai totală, mai frumoasă. Nu s-au dezlipit de electronică de atunci până acum, şi unii au 29 de ani, iar alţii sunt trecuţi de 50 de ani. Pe măsură ce s-au afirmat au devenit mai nemulţumiţi de ei, mai convinşi că, deşi timpul nu le mai aparţine, n-au decât acest drum în viaţă. Şeful de atelier, inginerul Papiniu şi-a construit un radio cu galenă la vârsta când băieţii strică maşi­nuţele şi fetele păpuşile. După război nu se găseau aparate şi toţi din familia sa voiau ştiri şi muzică. Şi el le-a adus în casă. Aparatul său a funcţionat perfect, atât de bine, încât bunicul său nu-l mai scotea de la urechi şi-l copleşea cu laudele.

- Nu m-am descurajat când antena nu a funcţionat pentru că am introdus pământul în ghiveciul cu ficusul mamei. Prima melodie pe care am prins-o cu galena mea a fost "Sanie cu zurgălăi" cântată de Maria Tănase. Fiicei mele încerc să-i transmit aceeaşi meteahnă. Ea n-are stofă de electronistă dar încerc s-o fac să înţeleagă palpabil noţiunile abstracte. Nu vreau să înveţe fizica pe dinafară. Măsor curentul şi-i explic, iată legea lui Ohm din cartea ta de fizică. Măsor tensiunea din baterii şi-i demonstrez electricitatea. Noi am simţit aceste noţiuni înainte de a şti cum se pun ele în ecuaţii. Fără o imensă pasiune şi fără un constant şi total ataşament nu poţi fi decât un ingi­ner de serie. Cine este grăbit nu ajunge prea departe pentru că un student foarte bun, care termină facultatea cu 10, are nevoie de 5 ani ca să înceapă să simtă fabrica, să se nască, cu adevărat, inginerul. Noţiunile acumulate de mine şi de colegi, pe cont propriu, în copilărie, sunt de o valoare inestimabilă.

Toţi cei pe care i-am cunoscut la "Electronica" au absolvit facultatea cu medii peste 9. Ei se amuză că nu le pot smulge numele celui mai bun proiectant care în anul al III-lea a rămas repetent la electro-acustică, atât a fost de preocupat de instalaţiile lui extrafacultate, prin­tre care un aparat care emitea sunete (toţi râd) care să-i taie cheful cocoşului din vecini să-l mai trezească în zori. Inginerul Papiniu observă că notez nostima întâm­plare şi mă roagă să n-o folosesc pentru că fostul său coleg este unul dintre cei mai talentaţi şi capabili electronişti. De ce s-ar supăra? Că a fost dominat de o pasiune, căreia dedicându-i-se i-au fost răsplătite statornicia şi harul, ajungând o personalitate stimată pentru capacitatea sa? Dacă vă recunoaşteţi, tovarăşe inginer, sunaţi-mă la redacţie, mi-ar face mare plăcere să vă aflu numele.

Din anul 1961, când s-au produs primele televizoare româneşti alb-negru, până la faza de astăzi, când exportăm în multe ţări ale lumii, linia ascendentă este calea pe care au urmat-o cei mai capabili. Ion Papiniu poate veni cu dovezi certe. A fost pentru colaborări şi contracte de două ori în SUA, în Libia, Egipt, în toate ţările socialiste.

Platforma Pipera este şi ea parte integrantă din mersul înainte al societăţii româneşti. Cu un deceniu în urmă domina pădurea în schele. Acum sunt întreprinderi puternice, cu profituri distincte,brăzdând un drum, care şi el semnifică schimba­rea la faţă, chiar şi în adâncuri. Co­p­le­şitorul metrou, nu mai găsesc adjective pe măsura sa, aduce la scară miile de muncitori din platformă. "Electronica", cu căldura sa de industrie modernă, iese în întâm­pi­narea călătorilor, salutându-i şi primindu-i în zecile ei de compartimente.

În Atelierul de proiectare Nr. 1 şi liniştea e încărcată de idei. Cei de acolo ştiu să le înţeleagă, să le pună pe foaia de calc, să le treacă prin secţii ca să le aducă în casa noastră, ambalate în televizoare, în aparate de radio. Mi-ar plăcea ca pe spatele fiecărui obiect produs la "Electro­nica" să fie o tăbliţă cu numele rea­lizatorilor, aşa cum marile clădiri poartă numele arhitectului şi al constructorului. Aţi vedea de câte ori revin, ca prieteni ai familiei, electroniştii Ion Papiniu, Cosmin Pătrănoiu, Dan Iacobescu, Grigore Joga, Constantin Măciucă, Roland Ionescu, arhitectul Sorin Silbinschi.

Un aparat cu emblema "Electro­nica" nu este un obiect neînsufleţit. Poartă în el forţa şi impetuozitatea unui colectiv prestigios, inspiraţia directorului general, Roland Ionescu, amintirile din copilărie, aduse la zi şi trecute prin facultate-producţie, ale inginerilor electronişti din Atelierul de proiectare Nr. 1, suflul şi stăpânirea meseriei celor mulţi de la banda de montaj. Mă uit la televizorul din redacţie, ascult muzică la radio şi parcă am visat o fotografie frumoasă, neobişnuită, în care să încapă tot ce au mai bun aceşti oameni. N-am fost furată de somn! N-am visat! Ceea ce mă sprijină, vizual, în această pagină este realitatea cea mai palpabilă. Verificaţi-mă! Întindeţi mâna, răsuciţi butonul… cântă Gică Petrescu… vedeţi Telejurnajul.
Carmen Dumitrescu - Flacăra, nr. 7/1989