Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Le Monde din 10 octombrie 1989 publica un articol de Éric Fottorino despre modelul agrar românesc, doar aparent performant pentru că exporturile masive de legume şi fructe se realizau pe fondul lipsurilor populaţiei. Situaţia agriculturii româneşti era comparată cu cea a altor agriculturi estice.
"Colectivizarea a anesteziat agricultorii, iar liderii est-europeni îşi joacă acum cartea pe sectorul privat, reducând controlul planificat. Agricultura românească, organizată în principal în jurul exploatărilor colective, produce în fiecare an excedente care se scurg spre URSS, pentru care România este primul furnizor de carne şi al treilea de legume şi fructe. Agricultura est-germană, şi ea colectivizată şi complet mecanizată, este încă incapabilă să-şi rezolve deficitul comercial cu produse agricole.
Să tragem concluzia că modelul românesc este cel mai performant ar însemna să cădem în capcana statisticilor agricole proprie ţărilor din Est. Exporturile regimului de la Bucureşti se fac cu preţul raţionalizării consumului populaţiei, nepunând la socoteală şi mobilizarea generală în perioada de recoltare (ţărani, dar şi funcţionari şi studenţi). Coloanele de cifre seci nu reflectă aceste privaţiuni umane şi nici nu menţionează distrugerea satelor de preşedintele Ceauşescu, motivul oficial fiind recuperarea a 350.000 de hectare de teren arabil.
Tristă dovadă a incapacităţii de a crea o agricultură intensivă! Începând cu 1980, ţările din Est şi-au redus sensibil importurile agricole şi alimentare din Occident. De la 12,2 milioane de tone (în medie) în perioada 1976-1980, importurile de grâu au ajuns la 5,9 milioane în perioada 1981-1985. Deficitul agricol al blocului comunist - fără URSS - era în 1987 de 1,1 miliarde de dolari, de la 3,6 miliarde în 1981. Progres? Din nou, cifrele sunt înşelătoare. Criza financiară din anii '80 a impus ţărilor din Est o oprire forţată a intrărilor de produse agricole şi de bunuri de larg consum din Vest, fără ca producţia internă să acopere necesarul alimentar.
Să imporţi mai puţin nu înseamnă că mănânci mai bine, dimpotrivă, înseamnă că vei mânca mai prost. În loc să importe furaje, în Polonia, acolo unde consumul de carne pe locuitor a scăzut continuu în ultimii zece ani, au fost sacrificate cirezi întregi de vite slabe. Nici accidentele climatice nu au ocolit Europa de Est, care se întinde de la Marea Baltică la Nord la Adriatică şi Marea Neagră în Sud. Seceta a lovit în repetate rânduri ţările din Balcani (România, Bulgaria) şi Ungaria în 1983, 1985 şi 1987, scoţând la lumină grave deficienţe ale sistemelor de irigaţii. Uraganele din sudul bazinului dunărean, iarna grea din 1987 din Polonia, eroziunea dealurilor în Ungaria şi salinitatea pământurilor româneşti au contribuit la scăderea semnificativă a recoltelor.
În perioada 1981-1985, producţia cerealieră a ţărilor din Est a crescut, totuşi, cu 11%. În 1982, s-a ajuns la 100 milioane de tone şi în 1986 s-a stabilit recordul de 199 milioane de tone. Producţia de carne (porc, vită, pasăre) a crescut şi mai mult decât culturile vegetale, semn al dorinţei planificatorilor - şi al presiunii populaţiei - de a oferi o alimentaţie mai bogată în proteine de origine animală. "Fluxul de grâne către ţările din Est nu depăşeşte 2 sau 3 milioane de tone pe an. Nesemnificativ pentru noi, subliniază Ferdinand Couba, expert agricol la OCDE. Nu se moare de foame în Polonia, RDG-ul este campion mondial la consumul de unt şi cehii se confruntă cu probleme de obezitate din cauza consumului de grăsimi în exces."
Totuşi, în ciuda aparenţelor şi a cifrelor înşelătoare, competitivitatea agriculturii din Est este scăzută şi totodată în declin. "Rata de creştere a producţiei agricole nu a încetat să scadă începând din 1975", spune Edith Lhomel în Curierul ţărilor din Est. Criza financiară din anii '80 a agravat această încetinire.
Astfel, în Polonia, producţia agricolă a crescut cu 2,2% pe an în perioada 1971-1975, dar a înregistrat o creştere negativă (-0,5%) între 1981-1985. În Ungaria, ţară cunoscută ca având o agricultură de succes şi caracterizată prin diversitate, producţia a scăzut de la 3% la 2%. Lipsa motivaţiei ţăranului nu este totuşi cauza principală, agricultorul est-german produce de trei ori mai mult decât cel polonez sau român.
Cu excepţia RDG-ului şi a Cehoslovaciei, unde populaţia activă în agricultură nu depăşeşte 12%, restul ţărilor din Est se caracterizează printr-o populaţie numeroasă ocupată în agricultură, între 20% şi 30% din populaţia ocupată. În cadrul agriculturii mondiale, Estul se situează la jumătatea drumului dintre Nordul dezvoltat şi Sudul în curs de dezvoltare. În ciuda unei relansări la începutul deceniului, ţările plasate în spatele cortinei de fier au investit puţin în agricultură. Prioritatea acordată industrializării s-a tradus printr-o subcapitalizare a sectorului agricol. Lipsa de îngrăşăminte, seminţe, produse fitosanitare, maşini şi utilaje de calitate a condus la penuria alimentară din majoritatea ţărilor est-europene. (...)
O FRÂNĂ PUTERNICĂ
Structurile agrare colectivizate care au fost înfiinţate în anii '50 sunt o frână puternică în calea emancipării economice a agriculturilor din Est. Performanţa lor depinde de voinţa liderilor de a implementa sau nu modelul de naţionalizare moştenit de la Stalin. Colectivizarea a fost, de fapt, mai puţin îmbrăţişată de celelalte ţări decât de URSS. Realităţile sunt diferite de la ţară la ţară. În Polonia, 76% din suprafeţe sunt exploatate de micii agricultori privaţi, în Cehoslovacia doar 2,8%, în RDG 5%, în Bulgaria şi Ungaria 12%, în România 15%. Iese în evidenţă o caracteristică comună: ţăranii "liberi" asigură o producţie superioară faţă de ponderea lor numerică, dând dovadă de o mare vitalitate. Ei asigură jumătate din producţia de ouă a RDG-ului, 35% din produsele agricole din Ungaria. Bulgaria datorează creşterea producţiei de carne în perioada 1981-1985 exclusiv micilor gospodării ţărăneşti private.
În mod paradoxal, tocmai în Polonia, unde sunt cei mai mulţi, se dovedesc a fi cei mai puţin productivi. De foarte mult timp, existenţa lor este doar tolerată, pe suprafeţe care rar depăşesc 3 hectare. Până în anii '80 puterea nu a încetat să-i împuţineze (mai puţin brutal decât în România). Fără ajutoare de stat, fără tractoare, agricultura familială şi-a demonstrat solidaritatea şi a respins colectivizarea, supravieţuind în afara sistemului şi arătându-şi până la urmă necesitatea.
Gestionarea centralizată a agriculturii a multiplicat punctele de blocaj oriunde a fost aplicată. Considerând orice produs de primă necesitate ca fiind strategic pentru a justifica astfel controlul abuziv al preţurilor, planificatorii din Est au ucis din faşă spiritul antreprenorial.
Livrările obligatorii către stat, la tarife fixe prestabilite, i-au anesteziat pe agricultori în loc să-i stimuleze. S-a cumpărat pacea socială la oraşe pe seama veniturilor obţinute la ţară. Este surprinzător acest sistem care declanşează revolte când cresc preţurile alimentelor (cum se întâmpla în Polonia) şi care face tabele cu care speră să modernizeze agricultura pentru a pune capăt lipsurilor. Mecanizare învechită, libertate de manevră inexistentă în ceea ce priveşte alegerea producţiei şi vânzarea, confruntarea permanentă cu obiectivele planului, puterea scăzută de cumpărare, agricultura ţărilor din Est pare a fi pe post de sperietoare. Tinerii nu mai sunt interesaţi să muncească în agricultură, îşi găsesc de lucru în industrie. Mâna de lucru în agricultură este îmbătrânită şi majoritar feminină.
Citește pe Antena3.ro
