Megalomania unui sfârşit de secol

Imensele câmpuri circulare plantate de Kadhaffi în peisajul lunar al Libiei sau canalul care face să fie tăiat în deşert? În ciuda nemăsuratului ei, întreprinderea are şi ceva sensuri de utilitate.

Acelaşi este cazul aeroporturilor construite, aproape unul lângă altul, în minusculele emirate ale Golfului Persic sau al porturilor anumitor capitale africane, despre care lu­mea se resemnează să gândească faptul că "aşa ceva poate servi totdeauna". Cum va trebui să servească doar paradelor populare guianeze originalul segment de autostradă care nu permite nici să ajungi, nici să pă­ră­seşti capitala Conakry. Megalomane palatele pe care şi le construiesc personalităţile îmbogăţite? Mai cu­rând chestie de gust, de mijloace…

În definitiv, nu rămân pentru un examen clinic al megalomaniei la acest sfârşit de secol numai pentru rea­l­izări de imobile oficiale. Ele au în co­mun faptul de a se supune voinţei unui singur om, suveran sau cvasisuveran în ţara respectivă. Şi de a re­pre­zenta o povară insuportabilă pentru nişte economii de mizerie. Au în co­mun faptul de a fi în acelaşi timp costisitoare şi absolut gratuite, în sensul cel mai literal al termenului, o dată ce destinaţia lor le privează de orice utilizare publică. În plus, ele nu mai pot fi comparate. Catedrala de la Ya­mou­ssoukro, în Coasta de Fidleş, cu o populaţie de numai 20% catolici, nu poate fi pusă în acest sens pe acelaşi plan cu uriaşa moschee de la Ca­sa­blanca, populaţia Marocului fiind în proporţie de 98% mahomedană, şi prin această uriaşă construcţie este oarecum pusă la adăpost de tentaţiile in­te­grismului. Şi oricât de deosebite ar fi acestea între ele, încă nu pot fi pu­s­e pe acelaşi plan cu sanctuarele po­li­tice ale absurdului şi opresiunii care se ridică la Bucureşti şi la Pyongyang.

În sfârşit, pentru a încheia, trebuie adăugat că aceste "mari şantiere" flatează mai puţin orgoliul colectiv decât pe cel al stăpânului lucrării. Românii şi coreenii de nord cârtesc, punându-şi libertatea în pericol, îm­potriva capriciilor arhitecturale ale lui Nicolae Ceauşescu şi Kim Ir-sen. Ivo­rienii gândesc că preşedintele lor, Felix Houphonet-Boigny, care plă­teş­te din caseta personală factura construcţiei, ar fi putut să-şi folosească mai bine banii. Moscheea de la Ca­sa­blanca, printr-o subscripţie naţională spon­tană, a făcut mulţi dinţi să scrâşnească.

Preşedintele Coastei de Fildeş a dorit să ridice în satul natal cea mai mare basilică din lume. Notre Dame de la Paix oferă replica Sfântului Petru din Roma: colonadele sunt din beton armat, cele 7.000 de locuri aşezate în sanctuar (climatizat) sunt luminate de un hectar de vitralii.

Nivelul facturii Casei Poporului dorită de Ceauşescu în inima Bu­cu­reş­tiu­lui ţine de secretul de stat. Mo­numentul, pe care dictatorul marxist îl califică drept grandios şi care sea­mă­nă cu un gigantic templu în stilul lui Mussolini, a costat, în tot cazul, lo­cu­in­ţele a 40 de mii de bucureşteni goniţi de buldozere. Pentru a se construi acest edificiu, care se eta­lea­ză pe o su­pra­faţă de patru ori mai mare decât cea a Louvrului.

Pe un teren câştigat mării, mos­cheea de la Casablanca va fi cea mai înaltă din lume, cu un minaret de
172 m, dotat cu un far cu o bătaie de 60 km. Ea rămâne totuşi, ca dimensiuni, a doua după cea de la Mecca. Se vor putea ruga aici 100 de mii de fi­deli, după inaugurarea prevăzută pentru luna iulie, în ziua în care Re­gele Hassan al II-lea va împlini 60 de ani. Nici aici nu se cunoaşte preţul lucrărilor desfăşurate zi şi noapte de 2.200 de muncitori. Singura cifră dezvăluită: în mai puţin de două luni, colecta a adunat 3 miliarde de franci (1 franc = 0,70 dolari).

Pentru ziua în care a împlinit, în 1982, 70 de ani, Kim Ir-sen, dictatorul nord-coreean, care a izbutit performanţa de a fi liderul socialist cu cea mai lungă conducere (din 1945!), şi-a oferit un Arc de Triumf, copiat direct după cel din Paris. Amplasamentul nu a fost ales la întâmplare, ci exact pe locul în care "scumpul conducător iubit" şi-a rostit primul discurs după ce "a obţinut victoria în greul război revoluţionar". Monumentul este îm­po­dobit cu 25.550 de pie­tre, câte una pentru fiecare zi a marelui lider, "a cărui gândire, ca şi tor­ţa aprinsă pe culmea monumentu­lui, iradiază şi luminează lumea".
Lumea (Israel), 15 februarie 1989
Articol primit prin bunăvoinţa doamnei Ditza Goshen, coordonatoare a Centrului de Studiu şi Cercetare a Istoriei Evreilor din România, de la Universitatea Ebraică din Ierusalim