x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Polonezi bătuţi de grănicerii români

0
15 Sep 2009 - 00:00
The New York Times relata la 15 septembrie 1989 despre un incident violent petrecut la graniţa Un­gariei cu România, când mai mulţi turişti polonezi au fost agresaţi de soldaţi.

"Ministerul de Externe polonez a emis astăzi un protest oficial după ce 30 de turişti polonezi au spus că sol­daţii români de la graniţă i-au obli­gat să coboare din tren şi i-au lo­vit cu paturile puştilor. Secretarul de stat din Ministerul de Externe, Bo­gus­law Miernik, a spus că asemenea incidente «aduc deservicii coope­rării» dintre statele membre Pactului de la Varşovia. Potrivit raportului, turiştii polonezi care veneau de la Budapesta şi se îndreptau spre Capitala României, Bucureşti, au fost reţinuţi marţi noapte şi eli­beraţi miercuri.

Incidentul a fost relatat astăzi de mai multe cotidiene din Polonia, într-unul punându-se întrebarea «Ceauşescu este la curent cu acest incident?». România se opune vehement recentelor schimbări din blo­cul estic, inclusiv alegerii în Polonia a unui Guvern care nu este condus de comunişti".


Polonezi bătuţi de vameşii ro­mâni

La Repubblica de la 15 septembrie 1989 relata la rândul său despre  in­cidentul care i-a implicat pe va­me­şii români de la graniţa cu Ungaria.
"Circa 30 de turişti polonezi au fost bătuţi şi expulzaţi din România de vameşii de frontieră în cursul nopţii de marţi spre miercuri, potrivit unei ştiri de ieri dintr-un cotidian din Varşovia. Faptele s-au petrecut la Episcopia Bihorului, punct de frontieră între Ungaria şi România. Potrivit ştirii, nişte vameşi români au arestat, fără motiv, un grup de polonezi care călătorea cu trenul de la Bucureşti la Budapesta.

Una dintre victime, Bogdan Zapart, a afirmat că vameşii le-au confiscat paşapoartele şi i-au închis în sala de aşteptare pe tot parcursul nopţii. Confruntaţi cu protestele călăto­ri­lor, vameşii au chemat poliţiştii de frontieră, care i-au lovit cu patul puş­tilor şi au făcut uz de gaze lacri­mogene. Turiştii polonezi afirmă că vameşii i-au extorcat de o sumă de 2.000 de lei înainte de a-i pune în libertate şi de a-i expulza de pe teri­toriul român miercuri dimineaţă. Unul dintre polonezii care s-a opus violenţelor, a fost legat de un scaun. În momentul sosirii la Budapesta, turiştilor polonezi li s-a acordat primul ajutor pentru rănile suferite în timpul agresiunii."


Cazul copiilor români: Eyskens redă speranţa pentru nouă familii belgiene
Janine Clayes scria, la 15 septembrie 1989, în cotidianul Le Soir (Belgia), despre problemele cu care
s-au confruntat câteva cupluri belgiene care, la sosirea în România, nu au găsit copiii pe care trebuia să îi ia în Belgia, pentru a le oferi un cămin.

"Această poveste a durat destul." Afirmaţia făcută de Mark Eyskens, noul ministru de Externe belgian, a redat speranţa pentru nouă familii belgiene. Cupluri care îşi aşteptau copiii de 3 sau de 4 ani: i-au adoptat, s-au dus să-i vadă din două în două luni la Bucureşti, au avut încredere în promisiunile care li s-au făcut că îşi vor putea lua copiii acasă. Şi iată ce s-a întâmplat: 20 de micuţi din România au sosit în Belgia, dar numai 10 dintre ei au rămas acolo.

Aparent fără nici un motiv: nu erau nici primii şi nici ultimii care fu­seseră adoptaţi, nu erau nici cei mai mici şi nici cei mai mari ca vârstă, părinţii lor nu insistaseră nici mai mult, nici mai puţin decât ceilalţi părinţi. Au tăcut prea mult timp. În Belgia autorităţile le spuneau să nu vorbească şi le-au cerut, în iulie 1988, să mai aştepte puţin înainte de a face cunoscută situaţia. Şi-au încredinţat cu toţii cauza unui avocat, care a plecat la Bucureşti în fe­bruarie anul acesta. Având în servietă toate dosarele care dovedeau că, atât conform le­gislaţiei române, cât şi celei belgiene, to­tul era în regulă. Acesta nu a fost pri­mit... La fel s-a întâmplat şi cu avo­catul părinţilor francezi, care a avut aceeaşi soartă. Li s-a dat de în­ţeles că singurul cu care sunt dispuşi să vorbească este consulul.

Câţiva părinţi delegaţi s-au în­tâl­nit de două ori cu Leo Tindemans, mi­nistrul de Externe. Acesta a pro­mis că va trimite un emisar guvernamental în misiune oficială în perioada 29, 30 şi 31 mai anul acesta.

Dar a avut loc "afacerea Deprez", adică vizita preşedintelui PSC în Ro­mânia şi bătaia pe care a încasat-o lângă domiciliul Doinei Cornea. Nu s-a făcut nimic, şi părinţii s-au apucat să le scrie lui Deprez, lui Martens, la UNICEF...

"De trei ani de zile tot suntem discreţi, ne mărturiseşte Jean-Jacques şi Virginie Herman, părinţii micuţului Aurelian. Băiatul nostru a împlinit 3 ani la 25 februarie, la orfelinat... Până în iulie 1987 ne duceam să-l vedem la fiecare două luni şi stăteam la hotel câte o săptămână cu Aurelian. De fiecare dată îi aduceam ceva de mâncare şi haine, care întotdeauna dispăreau până când ne întor­ceam. Dar nu conta! Eram fericiţi, stăteam cu el, ne cunoştea." Şi ne arată un album de fotografii cu Aurelian jucându-se, mâncând, zâmbind, dormind în braţele tatălui său, în braţele mamei sale, înconjurat de jucării. Un album minunat.

Până în iulie 1987, când uşile s-au închis, când nimeni, nici părinţii lui Aurelian şi nici ceilalţi părinţi nu au mai putut să intre în creşă. Chiar şi medicamentele au fost refuzate. Şi nici pediatrul nu a mai putut fi de găsit, o doamnă "perfecta", cu care ţineau legătura de două ori pe lună. "Credem că încă mai trăieşte, adaugă Virginie Herman, pentru că un alt micuţ a murit, şi părinţii au fost înştiinţaţi." Va face Mark Eyskens mai multe decât au făcut ceilalţi oficiali contactaţi de părinţi? Ieşind de la întâlnirea cu el de marţi, părinţii nu doar îşi doreau acest lucru, dar aveau chiar şi speranţe.
Citeşte mai multe despre:   din presa internaţională

Serviciul de email marketing furnizat de