Protestul lui Michel Rocard

Michel Rocard a lansat luni, 6 fe­bruarie, un protest binevenit în hă­ţi­şul drepturilor omului, denunţând negru pe alb condiţiile de su­pra­vie­ţuire ale "acestui nefericit popor ro­mân"  în faţa unei comisii ONU obiş­nu­ită cu mai multă prudenţă în exprimare, dacă nu chiar cu mai multă ipo­crizie.

A spus astfel lu­cru­rilor pe nu­me, punând capăt tăcerii stânjenitoare a majorităţii condu­că­torilor oc­ci­dentali de fiecare dată când se pu­nea problema unei atitudini în ceea ce priveşte megalomania aiuritoare a clanului Ceauşescu, a nenumăratelor încălcări ale drepturilor omului şi ale mi­no­ri­tă­ţilor, ca să nu mai vorbim despre politica economică, ce riscă să trimită un întreg popor la condiţiile de viaţă din Evul Mediu.  

A fost cu atât mai deranjant din partea europenilor să aplice politica struţului, pentru că toate acestea nu se petrec în cine ştie ce tropice triste, ci într-o ţară latină, la mai puţin de două ore distanţă cu avionul de Paris, într-un moment în care este vorba mai mult ca niciodată de o "casă comună" pe vechiul continent, de li­ber­tatea de cir­cu­la­ţie, de tot felul de cooperări şi des­chideri. O mulţime de teme despre care dictatorul de la Bucureşti nici nu vrea să audă. Nu el i-a ordonat re­prezentantului Ro­mâ­ni­ei la Conferinţa de Securitate şi Coope­rare Europeană să nu aprobe mai multe capitole referitoare la dreptu­rile omului din documentul final adoptat luna trecută la Viena?

Domnul Ceauşescu nu este cu siguranţă singurul conducător european care încalcă drepturile omului cu seninătate, dar este totuşi singurul care îşi arogă acest drept. De ce, în aceste condiţii, să închizi ochii la aceste crime? Simpla lor denunţare nu va reda libertatea poporului ro­mân; to­tuşi, este clar că a trata cu indiferenţă regimul Ceauşescu nu poate decât să consolideze certitudinile unui om care este pe cale să-şi ducă poporul la sclavagism. Situaţiile, din fericire, nu sunt întotdeauna atât de clare, şi dl Rocard a remarcat asta pe bună dreptate. Poli­tica externă a unei ţări nu se poate re­duce la lupta pentru drepturile omului, şi nici un stat nu este cu de­să­vâr­şire nevinovat în această problemă. Dl Mitterrand, care a făcut public refuzul său de a se duce în România, ar fi trebuit să refuze să se ducă şi la Sofia? Răs­punsul îi aparţine, dar poate să ră­mână tăcut când află astăzi că o opo­zantă cu care luase micul dejun a fost concediată, ca pedeapsă pentru asta? Ar trebui să demaşte această mes­chi­nărie, cu riscul de a compromite sem­nă­tura pe un contract? Să intervină mai discret?

La fel, ne putem întreba dacă dl Roland Dumas ar fi trebuit să se ducă în Iran, unde încetarea focului cu Irakul s-a soldat cu mii de de­ţi­nuţi executaţi. Întrebat pe această temă, dl Rocard a apărat, bi­ne­în­ţeles, vizita ministrului său de Ex­ter­ne şi a invocat necesitatea de a ajuta "moderaţii" şi "spiritele cele mai responsabile". Poate că are drep­ta­te. Sau poate că istoria îl va contra­zice. Cel puţin dl Dumas a adus în dis­cuţie cu interlocutorii săi ul­ti­me­le execuţii ale opozanţilor. Cel puţin atât. Pentru că cea mai rea este tă­ce­rea. Pentru că atunci or­ga­ni­za­ţiile uma­ni­tare şi presa trebuie să facă orice pentru a rupe această tăcere.

Michel Rocard vorbeşte despre România
Domnul Michel Rocard, care a luat cuvântul luni, 6 februarie, la Geneva, în faţa Comisiei ONU pentru drepturile omului, a cerut acestui organism să dea atenţie cazului României. "Cerem, a spus el, să nu ezitaţi să sesizaţi situaţii ca aceea în care trăieşte acest nefericit popor român, ai cărui guvernanţi se izo­lează de marele curent european care tocmai a consacrat adoptarea fără rezerve a procedurilor de protecţie a drepturilor omului, la Viena, cu ocazia Conferinţei de Securitate şi Cooperare în Europa." Aceasta a fost singura ţară al cărei nume a fost citat de Michel Rocard, fiind şi o premieră în faţa acestei comisii, căreia i se reproşează adeseori caracterul selectiv al indignărilor sale şi unde ţările din Est au fost până în prezent scutite de orice critică.

În timpul conferinţei de presă care a urmat intervenţiei sale, Mi­chel Rocard nu a precizat acţiunile pe care le-ar dori întreprinse în ceea ce priveşte România. "Respect prea mult lupta pentru drepturile omului pentru a interveni în procedura care se pregăteşte în ceea ce priveşte Ro­mâ­nia, deoarece se pare că se pregăteşte o procedură discretă", a adăugat el.

Întrebat despre aparenta contra­dic­ţie între prezenţa ministrului de Ex­terne francez în Iran şi prezenţa sa la Geneva, în faţa Comisiei Drepturilor Omului, Michel Rocard a răspuns: "Contradicţia nu constă în ati­tudinea Franţei, ci în situaţia umanităţii însăşi".  "Privind evoluţia Ira­nului în ultimii şapte sau opt ani, ob­servăm un proces de recâştigare a controlului revoluţiei iraniene asupra ei însăşi, de o mai mare grijă pentru respectabilitate decât în trecut. Sensul pantei este mai degrabă ascendent, chiar dacă nu suntem în vârf în ceea ce priveşte drepturile omului", a con­tinuat el, precizând că Franţa în­ţe­lege să sus­ţină această tendinţă, con­dam­nând totodată abuzurile comise în Iran (unde au avut loc în ultimele luni torturi şi execuţii masive).
Isabelle Vichniac Le Monde (februarie 1989)
Articol preluat de la Agenţia Infomina