In doi ani, din analfabet puteai ajunge student

Reformarea invăţămăntului in 1948 a stat sub semnul luptei cu analfabetismul. Adulţilor neşcolarizaţi deloc sau foarte puţin li s-au oferit multiple posibilităţi de instrucţie. Pentru că, in opinia decidenţilor, era nevoie de ingineri, pentru prima dată in istoria Romăniei s-a inversat raportul intre şcolile teoretice şi cele tehnice.

Lupta impotriva analfabetismului

După reforma din august 1948, existau următoarele forme de invăţămănt: preşcolar, elementar, cu durata de şapte ani (clasele I-VII), mediu - patru ani şi superior. O vreme a funcţionat in paralel şi vechiul sistem de invăţămănt, cu patru ani de invăţămănt elementar şi opt pentru şcolarizarea secundară (liceul incepea in clasa a V-a), pentru ca promoţiile aflate in şcoală la momentul reformei să-şi poată finaliza studiile. In plus, a durat o vreme organizarea practică a şcolilor elementare de şapte ani. Invăţămăntul de cultură generală dura astfel 11 ani - şapte şcoala elementară şi patru ani de liceu. Intre 1951 şi 1956 liceul a fost redus la trei ani, astfel că elevii se puteau inscrie la facultate după finalizarea a zece clase.


PROPAGANDA PENTRU ŞCOALĂ. Analfabetismul era o problemă reală a societăţii romăneşti. Gheorghe Vasilichi, ministrul care a girat reforma din 1948, explica metodele ce trebuiau avute in vedere pentru diminuarea acestuia: "Este nepărată nevoie să fie vizitaţi părinţii care nu şi-au inscris copiii la şcoală, să se vadă concret care sunt cauzele şi să fie convinşi de a o face. Trebuie readuşi la invăţămănt copiii care, din diferite motive, au intrerupt şcoala, precum şi cei care au terminat primele patru clase anul trecut sau acum doi ani, ca să termine şi ultimele trei clase."


INVĂŢĂMĂNTUL PENTRU ADULŢI. Mai dificilă misiune decăt a-i convinge pe părinţi să-şi trimită copiii la şcoală era sarcina de a-i face să se aşeze ei inşişi in bănci. Statul comunist şi-a făcut o prioritate din alfabetizarea adulţilor. Persoanele cu vărste cuprinse intre 14 şi 55 de ani puteau urma cursuri de alfabetizare, care durau unul sau doi ani. Diploma obţinută după frecventarea unor astfel de cursuri era echivalentă celei obţinute după patru ani de şcoală in invăţămăntul primar obişnuit.

Pentru adulţi au mai apărut şcoli de calificare, pe lăngă intreprinderi, instituţii şi ministere. Cursurile durau intre unu şi doi ani pentru cursanţii care rămăneau in producţie şi trei-şase luni pentru cei scoşi din producţie. Tot pentru persoanele mature au fost infiinţate şcoli elementare serale. Trei ani intr-o astfel de şcoală erau echivalaţi cu clasele V-VII din şcolile elementare de zi. La aceste şcoli au fost primiţi şi absolvenţii cursurilor de alfabetizare de doi ani. Au apărut totodată şi şcolile speciale de doi ani, "cu scopul de a da posibilitatea celor care n-au putut să inveţe inainte, a explicat Gheorghe Vasilichi raţiunea infiinţării acestora, ca urmănd această şcoală cu program special, să fie egalizaţi cu cei care au făcut şcoala medie, pentru a putea urma după aceea o şcoală superioară". In 1953, şcolile speciale de doi ani au primit numele de "facultăţi muncitoreşti". Totodată, s-a legiferat invăţămăntul seral şi fără frecvenţă, atăt pentru ciclul mediu, căt şi pentru cel superior.


INVĂŢĂMĂNTUL MEDIU. Schimbări importante s-au produs şi pentru invăţămăntul liceal, mediu sau secundar. Cu o durată de patru ani, după noua lege existau patru tipuri de şcoli: licee teoretice, licee pedagogice, licee tehnice (industriale, agricole, sanitare, comerciale) şi şcoli profesionale. Pănă in 1948, liceele teoretice reprezentau aproximativ 70% din total. După reforma din acel an, raportul s-a inversat, in toată ţara funcţionănd 186 de licee teoretice.

Şcolile tehnice depindeau de ministerul de resort, fiind astfel scoase de sub autoritatea Ministerului Invăţămăntului. Bunăoară, de Ministerul Agriculturii depindeau liceele tehnice de agricultură, horticultură, viticultură, piscicultură, zootehnice, veterinare, pentru protecţia plantelor, de mecanică agricolă, imbunătăţiri funciare.

In noiembrie 1948 era organizat invăţămăntul profesional, care avea ca scop pregătirea lucrătorilor calificaţi. S-au infiinţat şcoli profesionale, la care cursurile durau doi, trei sau patru ani, in funcţie de ramura industrială pentru care se pregăteau cursanţii. 70% dintre locurile la acest tip de şcoli erau destinate copiilor de muncitori şi ţărani săraci, cu condiţia să fi absolvit cel puţin patru clase elementare şi să aibă vărsta cuprinsă intre 14-16 ani.


INVĂŢĂMĂNTUL SUPERIOR. Chestiunea invăţămăntului superior a preocupat in mod deosebit conducerea partidului, care a luat-o in discuţie de mai multe ori, in Biroul Politic şi in Secretariatul Comitetului Central. Respectănd modelul sovietic, după reformă, in Romănia existau două categorii de instituţii: universităţi - patru la nivelul intregii ţări, in Bucureşti, Iaşi, două la Cluj şi 42 de institute de invăţămănt superior. Ca şi invăţămăntul mediu, cel superior a fost orientat către necesităţile producţiei, favorizăndu-se cel tehnic, in dauna celui teoretic. A crescut numărul de locuri in facultăţile cu profil tehnic şi au fost create altele noi.

S-a impus totodată politizarea invăţămăntului superior. Cursurile de marxism-leninism, materialism dialectic şi istoric, economie politică erau obligatorii pentru studenţii tuturor facultăţilor, indiferent de profil.

Din treaptă-n treaptă

După reformă, sistemul de invăţămănt a fost găndit de aşa manieră, că in doar căţiva ani, din analfabet puteai ajunge student. Un adult in vărstă de 40 de ani, de pildă, putea urma cursurile de alfabetizare, de unu sau doi ani. Cu diploma astfel obţinută, echivalentă cu cea a şcolii elementare de patru ani, se putea inscrie mai departe la şcoala elementară serală, care dura trei ani şi valora căt clasele V-VII dintr-o şcoală obişnuită. In această fază, adultul era considerat absolvent al şcolii elementare de şapte ani şi se putea inscrie la cursuri de calificare, la o şcoală profesională sau chiar la un liceu seral. Exista şi varianta mai simplă - a şcolilor speciale de doi ani, la care te puteai inscrie şi fără să fi absolvit cele patru clase elementare. Absoleventul unei astfel de şcoli valora căt un absolvent de studii medii şi se putea inscrie la facultate.

Vă recomandăm spre lectură

Nicoleta Ionescu-Gură, Nomenclatura Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Romăn, Humanitas, Bucureşti, 2006, 455 p.
 In lucrarea de faţă, autoarea se apleacă asupra unui subiect din istoria comunismului autohton despre care s-a vorbit mult, dar a fost explicat mai puţin - nomenclatura şi, mai ales, nomenclaturiştii. La origine, cuvăntul desemna lista de posturi cuprinse in organigrama aparatului de partid. Intr-un amplu studiu introductiv care ocupă aproximativ o treime din volum, Nicoleta Ionescu-Gură descrie, printre altele, aparatul Comitetului Central, aparatul local de partid, evoluţia numerică şi compoziţia aparatului de partid, nomenclatura CC al PMR, privilegiile nomenclaturii şi altele. Volumul mai conţine 75 de documente acoperind perioada 1950-1964, ilustrative pentru tema discutată.