x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

1 septembrie1989

0
01 Sep 2009 - 00:00

● Stelian Tănase ● Monica Lovinescu ● Mircea Zaciu ● Gabriela Melinescu



Stau mult în casă. Încerc să nu ies deloc în stradă. Răsfoiesc agenda de telefon şi nu găsesc pe nimeni căruia să-i împărtăşesc gândurile. (...) Romanul nu apare, la cererea Secu. Grija supravegherii. Cercul se cam închide. Ce mişcare urmează în acest scenariu? Eu scriu scenarii, alţii mă înscriu pe mine în scenarii. Presentimentul brutal al pericolului. Urmat de dorinţa puternică de a mă izola între patru pereţi. Zile când nu ridic receptorul. Nu văd pe nimeni. Mă gândesc adesea la C. Primit prin mesager altă scrisoare. De pe altă planetă. Stau închis între pereţii casei mele şi scriu câte ceva. Claustrat nu mă simt deloc bine, chiar dacă eu am ales astfel. Acest balans a fost viaţa mea de până acum. Insatisfacţia de a trăi singur, insatisfacţia de a trăi în lume. Îmi revin forţele, revin la ale mele. Totuşi, sin­gu­ră­ta­tea mă răscoleşte ... îmi dă o stare proastă. Cuplul singurătate-societate (şi nici una, nici alta) să fie soluţia mea de existenţă. (...)
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 113-115



Don Quijote a dobândit un nou ur­maş. De data asta, naturalizat român, în persoana sau mai bine zis în perso­najul lui Daniel Vighi, "Studentul", din romanul "Însemnare despre anii din ur­­mă". Te puteai aştepta, încă din motto, ca noul Don Quijote, student într-un orăşel bănăţean al zilelor noastre, să se războiască, de fapt, cu foarte con­crete mori de vânt: nu de ele ducem lipsă de când vântul a turbat în Ro­mâ­nia. Dar nu prea-plinul realităţii cotidiene, agresiv-ameninţătoare, îl are de înfruntat Studentul lui Daniel Vighi, ci vidul ei: "Lipsa de interes şi monotonia zilelor fără nimic al lor. Inutile."
Tânăra sa existenţă trăită până atunci nu-i adusese, pesemne, nimic, din moment ce parabolicul nostru personaj n-are biografie, şi nici măcar un nume. I se spune doar "Studentul". (...) Dar, cum nu suntem în stare să evadăm constant - aşa cum o face Studentul - din irealitatea impusă azi locuitorilor din toate cotloanele ţării, ne-am întreba dacă Don Quijote co­bo­rât azi în România, în calitatea sa de "cavaler rătăcitor", n-ar avea cu totul alte mori de vânt cu care să-şi în­cru­ci­şe­ze spada imaginaţiei. (...)
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 201-205



Îmbolnăvirea lui Buşchis. Încă de la mare, semnalele alarmante, prin telefon. Acum, un diagnostic sigur: cancer ganglionar (boala lui Hot­chin). Inoperabil. Tratament dur cu citostatice şi iradieri. Ai mei. Ai mei, do­borâţi sufleteşte. Pierdem ultimul reazem generos, acolo. Ne-a ajutat, a făcut totul pentru ai mei, de cum au decis să rămână şi, mai ales, după ce A. a concediat-o pe Corina. Profund afectat. Pândesc veştile, îngrozit. Spai­me ce se adaugă celor de aici, acestea tot mai dur contondente. Mircea Dinescu, domiciliu forţat. Andrei Pleşu, la fel, la Tescani, la conacul lui Enescu (de fapt casa Ma­ru­căi Cantacuzino). Alte zvonuri ne­liniştitoare, aduse de G., de Ianoşi, de Aurel (când se întorc de la Bucureşti).
Mircea Zaciu Gabriela Melinescu, Jurnal. IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 452-453



Intrăm pe nevăzute în întunericul toamnei şi nu-mi dau seama cum am reuşit să trăiesc fără Réne. Inima mea bate în alt ritm acum, mă trezesc lac de sudoare noaptea şi strig după visele mele pline de tensiune. Uneori mi se pare că Réne e în pat lângă mine, respirând greu, ca în ultima vreme să mă trezesc îngrijorată pentru că în somn am auzit că el nu mai poate respira.
Brigitta (Trotzig) a venit la şapte fără un sfert şi am stat de vorbă pâ­nă târziu după miezul nopţii. Mi-a povestit din nou amănunţit coş­ma­rul ei în care eu mă sinucideam într-un fel de cristal sau palat de sticlă, cum sângele ieşea şuvoaie din inima mea. Apoi despre cărţile recent citite, des­pre cum scriem, ca de obicei, des­pre faptul că şi scrierea unei scrisori e un efort enorm şi în felul ei o cre­a­ţie, des­pre nevoia de a separa lumile: ex­te­rior şi interior şi despre situaţia-li­mi­tă la care ne supune chiar actul creaţiei. În timp ce vorbeam, observam cum trăsăturile feţei ei se schimbau, devenind din ce în ce mai frumoasă, arătându-mi un chip vechi, cu­noscut şi necunoscut. Pentru că era ziua ei de naştere i-am dăruit "Iter Laponi­cum" şi colierul de ame­tiste cum­pă­rat de la Lucerna. Brigitta a fost foarte fericită spunând că toate vor rămâne în familie, adică la fiica ei cea mică, Erika. În timpul serii am auzit clar amândouă paşi în jurul nostru şi cele douăsprezece lu­mâ­nări din candelabru au pâlpâit, deşi nu era nici un curent în cameră. Mi-a venit brusc ideea că Réne e născut pe 19 care începe cu un 6 în­tors, şi că ziua morţii lui, 16, este chiar nu­mă­rul desemnând ziua mea de naştere. Şi ca o ciudăţenie, Nichita (Stănescu) născut pe 31, a murit pe 13, care este un 31 întors.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 271-272
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de