Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Nina Cassian ● Ştefan J. Fay ● Nikolai Morozov ● Aurel I. Rogojan ● Liviu Antonesei
Aseară, recital de poezie Geralt Stern. Bun. L-am revăzut pe Peter Waldor care n-a pregetat să-mi amintească de cererea lui în căsătorie şi de faptul că-i plac femeile mai în vârstă. De asemenea, l-am cunoscut pe Mihai Teodoru, tatăl lui Şerban. I-a vorbit cuiva despre "şarmul" meu. Degeaba. Mă doare piciorul drept. Merg prost.
Nina Cassian, Memoria ca zestre, Cartea a III-a, 1985-2005, Bucureşti, Institutul Cultural Român, 2005, p. 89
Cuartetele lui Beethoven, execuţie cehă.
Ştefan J. Fay, Caietele unui fiu risipitor. Fragmente de jurnal, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 286
Ajungând la locuinţa poetului căzut în dizgraţie, cu paşi siguri am intrat în curte şi am pus mâna pe clanţa uşii de la intrare. În acest moment, dintr-o "Dacie" parcată vizavi a sărit ca ars un bărbat cu mustaţă strigând disperat către mine. După o scurtă chibzuială m-am întors la poartă. "Mustăciosul" mi-a cerut actele, şi după ce a pus mâna pe paşaport s-a îndreptat cu documentul spre maşină. În timp ce el îşi nota datele din paşaport, dintr-o altă maşină a coborât un alt bărbat cu umeri laţi şi alură de sportiv, apoi încă doi, dintre care unul, mai în vârstă, arăta a şef. Numărul lor mi-a provocat un râs uşor nervos şi am întrebat dacă nu cumva am încălcat - bineînţeles, absolut întâmplător! - vreo regulă din această ţară.
"O, nu, nu! - am primit un răspuns foarte binevoitor, numai că am avut aici recent nişte probleme speciale."
"Suntem de la Miliţie", a precizat altul. "Dar Miliţia poartă uniformă", nu m-am abţinut eu. Atunci "şeful" mi-a arătat legitimaţia, acoperind cu un deget numele său, dar astfel încât să pot vedea fotografia şi să mă conving că posesorul ei într-adevăr lucrează la Ministerul de Interne. A urmat apoi o serie de întrebări foarte politicoase: "Sunteţi rudă?" "Nu, o cunoştinţă." "Ce scop are vizita?" "Să ne vedem." Etc.
Apoi cei trei, împreună cu paşaportul meu, au dispărut în maşină, iar "mustăciosul" a pornit cu mine un dialog monden despre cum e vremea la Moscova. Peste aproximativ un sfert de oră am considerat posibil să remarc: "Chiar pentru a fotografia un paşaport e nevoie de mai puţin timp!" "Staţi liniştit, totul va fi bine", se străduia să aplaneze situaţia interlocutorul. În sfârşit, două persoane au revenit de la maşină, de unde probabil au discutat prin radio cu şeful cel mare. Paşaportul mi-a fost înapoiat, iar sportivul s-a aşezat în faţa porţii. "Nu aveţi voie să intraţi", a anunţat el. "Da? E interzis în general sau aş putea încerca peste câteva zile?", m-am interesat eu. "Încercaţi", a răspuns diplomatic "sportivul". "Să ştiţi că n-am venit aici ca să vorbesc cu dumneavoastră, mai bine spuneţi serios: merită să mai vin?" "Bineînţeles. Aveţi numărul lui de telefon?" Eu (enervându-mă): "Lăsaţi asta, am telefonat, telefonul e închis". El (zâmbind): "Atunci, probabil, că nu are rost să mai veniţi aici o perioadă mai prelungită...". Eu: "Măcar pot să le transmit un suvenir, o bucată de pâine neagră, pe care am adus-o de la Moscova?". El: "Desigur, nici o problemă, puneţi-o aici, pe gard, iar când copiii ies la plimbare, o iau". Eu: "Pot să las şi un bilet, ca să înţeleagă de la cine e pâinea?". El: "Bineînţeles, vă rog". Am băgat cartea mea de vizită în punga de plastic cu pâinea şi am pus pachetul pe gardul de piatră lângă poartă. La plecare, am mulţumit interlocutorului pentru francheţe, şi am salutat şi pe alţi securişti care mă priveau, curioşi, din maşinile înşirate pe toată strada. Unul dintre ei a făcut un gest demonstrativ de regret: adică, dacă ar depinde de noi... Ce oameni educaţi, aş spune, chiar, de suflet! După revoluţia din decembrie, l-am întrebat pe Dinescu dacă a primit pachetul adus de la Moscova. Bineînţeles că nici nu a aflat de vizita mea. Aşa că am tot dreptul să consider că Poliţia secretă a lui Ceauşescu mi-a rămas datoare cu cel puţin o pâine neagră...
Nikolai Morozov, Corespondentul agenţiei TASS care a văzut totul, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p. 25-27
Cazul lui Mircea Dinescu era unul aparte. Tot timpul a existat supoziţia, cu nimic răsturnată până în prezent, că "disidenţa" sa era partea vizibilă - şi de acţiune - a cuplului reprezentat de socrii săi, Ludmila Loghinovskaia şi Albert Kovács, ale căror antecedente şi relaţii erau de mare interes. Structural, M.D. era un risc permanent pentru activitatea secretă a oricărui serviciu. Pentru acţiuni făţiş diversioniste şi provocări era, însă, operatorul aproape ideal. (...) La Uniunea Scriitorilor era un nucleu de "front", foarte activ în unele momente, al KGB-ului. Surprinzător, nucleul era alcătuit din tineri scriitori, dar şi responsabili de cinematografe, cronicari de film ş.a., pretinşi critici ai lui Ceauşescu, pentru că nu-i lăsa să scrie despre transformările şi noile realităţi din Uniunea Sovietică. Unii s-au legat cu lanţuri de grilajul porţii Uniunii Scriitorilor şi au chemat la faţa locului corespondenţii presei sovietice, acreditaţi la Bucureşti. Azi, unii din acel nucleu se află în prospere relaţii cu "foşti" ai serviciilor sovietice... îl aduc pe fratele Kondiakov la Palatul Victoria, fac privatizări de succes, se angajează ca mercenari - "analişti" şi "consultanţi" - prin partide, staff-uri electorale şi pe lângă lideri politici... (...) Cum erau recompensaţi unii dintre aceşti "activişti de front" ai KGB-ului? Primeau periodic (cam la două săptămâni) coşul cu produsele alimentare mult râvnite în acele vremuri de numeroase "lipsuri şi greutăţi" (caviar, vodcă, mezeluri, carne, batog, ulei, fructe exotice, cafea, dulciuri etc.), livrat în faţa porţii dintr-o maşină cu nr. T.C. (Taxi Creditar) a Ambasadei URSS. Chiar şi numai acest fapt în sine exprima până unde au întins ruşii coarda...
Aurel I. Rogojan, 1989. Dintr-o iarnă în alta... România în resorturile secrete ale istoriei, Proema, 2009
A început. Şi nu doar că a început, dar deja am 39 de grade! S-au decis, după cum se vede, să joace tare. Ieri dimineaţă, la famacia din Copou, l-am întâlnit pe unul dintre "lucrătorii" care mă anchetaseră în 1983. Interesant e că, văzându-mă, a venit direct la mine, mi-a dat mâna şi m-a întrebat dacă "e adevărat". I-am confirmat că e adevărat şi m-a "felicitat" (sau, cel puţin aşa am înţeles eu!). Mi-a spus că nu trebuie să pierd ocazia, l-am întrebat dacă mai lucrează "acolo", mi-a confirmat şi apoi i-am spus să comunice comandantului ce mi s-a întâmplat aseară cu maşina pe care scria "şcoala" şi că am de gând să povestesc la toată lumea incidentul. Şi-a exprirmat îndoiala că ar fi "de-ai lor", dar mi-a promis că-i va spune comandantului ce l-am rugat. Bun, dacă tot nu erau "ei", atunci cine ar fi putut să fie? La întrebarea asta, n-a ştiut să-mi răspundă. Prin urmare, am marşat, i-am spus că părinţii mei sunt bolnavi, că telefonul nu merge aproape deloc şi, dacă am nevoie de un medic sau de o salvare, şi n-am să-i pot chema din cauza telefonului, voi fi nevoit să-l dau în judecată pe comandant pentru "tentativă de crimă". Mi-a spus că va transmite şi asta comandantului. Bun.
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 102
Citește pe Antena3.ro
