Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Monica Lovinescu ● Doina Cornea ● Stelian Tănase ● Adrian Fetecău
Primim un exemplar scăpat de rug din numărul ars al "Vieţii Româneşti". Ni l-a trimis Gabriel Liiceanu, prin vărul lui Oprescu. Nu e incendiar decât prin calitate şi substanţă. Virgil îi va consacra două emisiuni la "Povestea vorbei".
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 200
Imaginea tatei din tinereţe, aşa cum am sesizat-o din relatările lui, chiar şi ale mamei, dar mai ales ale prietenei lor, Diţuş, nu mai corespundea cu cea a bărbatului în vârstă (ajuns la o anumită prudenţă, îmbătrânit poate înainte de vreme sub loviturile vieţii) pe care l-am perceput după ce am depăşit vârsta inocenţei. Când îmi vorbea despre el, Diţuş nu uita să adauge "un om distins, un adevărat domn" şi nu uita nici faptul că era incoruptibil în poziţia lui administrativă. Sub presiunea atâtor greutăţi (istorice, sociale, politice, de sănătate), un fel de echilibru s-a instalat în familia noastră. Terminasem liceul foarte bine. Eram deja studentă. Amândoi părinţii erau mândri de mine. Divergenţe mai existau între "cele două tabere", dar, dincolo de ele, cred că am ajuns din nou să ţinem mult unii la alţii. În serile calde de vară, ieşeam toţi trei să ne plimbăm pe Cetăţuie, eu fiind în convalescenţă. Aceste ieşiri în natură au rămas ca un obicei între părinţii mei şi după plecarea mea, la Zalău.
Mai striga mama la "micuţu'", "sărăcuţu'", dar avea grijă de el: spăla, cârpea, călca, hrănea... Cea mai frumoasă latură a mamei a fost devotamentul ei faţă de cei pe care-i considera apropiaţi (însă - vai! de ceilalţi). Încă la Reghin fiind, s-a făcut luntre, punte, pentru a-i salva viaţa Bertei (fosta noastră servitoare), ameninţată de septicemie, făcându-i rost de penicilină - încă o raritate la noi. A îngrijit-o pe "mama Letty" săptămâni în şir. A plecat la Braşov s-o vegheze pe Diţuş până în ultima ei clipă.
În toată această perioadă, mama se făcuse tare blândă, mai ales faţă de mine, dar oarecum şi faţă de tata. O iubeam amândoi cum nu se putea mai mult şi recunoşteam că ne-am prăpădi fără ea.
(Datorită chibzuinţei ei şi a bunăvoinţei unchiului Toderică - fratele ei -, am putut să-mi termin studiile. Tata, mai neîncrezător şi temător în faţa greutăţilor, renunţase la ideea de a-mi duce şcolarizarea până la capăt.)
Era perioada când, mergând în vacanţe la Reghin, o alintam şi pe ea, prostindu-mă un pic: "Eşti mămuca mea mică" (eu fiind ceva mai înaltă decât ea), de unde expresia prescurtată "Muca Mică", preluată de Ada sub forma "Mipa". E numele care a supravieţuit până azi.
Din păcate, după ce am avut-o pe Ada - de care a avut grijă cât timp am stat la sanatoriu -, mama s-a înstrăinat treptat de mine. După revenirea mea acasă, nu reuşea să realizeze că micuţa nu era tocmai copilul ei, că aveam şi noi, părinţii, un cuvânt de spus în educaţia ei, având în vedere totuşi că răspunderea o purtam noi. A fost o perioadă lungă şi dură pentru mine, din cauza deteriorării relaţiilor noastre. După ce acestea s-au mai ameliorat (în aşa măsură, încât primea s-o duc cu maşina să-şi revadă prietenii în diferite localităţi), a intervenit ruptura între Tinu şi mine, când mama s-a pronunţat net împotriva mea - vezi, Doamne, ea garantase de inocenţa mea când m-a încredinţat lui. Cu voie şi fără voie, m-a pus la multe şi grele încercări afective şi evaluări morale. Dar n-are nici un rost să mai stărui. Laturile frumoase ale caracterului ei îi întreceau cu mult defectele.
Doina Cornea, Jurnal. Ultimele caiete - urmat de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, 2009, p. 82-88
Încolţit. În faţa blocului, figuri suspecte. Telefonul este ascultat permanent. Şi azi am avut surpriza groaznică să aflu că am montate microfoane în apartament. Sunt tulburat şi cel puţin speriat. Mă aştept la tot felul de rele, să fiu anchetat, arestat, percheziţionat etc. Nu mai pot lucra şi urăsc casa asta. Ce n-aş da să găsesc microfoanele alea! Cine nu a trăit senzaţia asta paralizantă n-a trăit nimic! Frica trece din afara ta înlăuntrul tău. Nu mai poţi să scapi. Eşti închis etanş într-o celulă cu pereţi inexpugnabili, dar transparenţi. Niciodată nu m-am simţit atât de mizer, atât de "în pericol". Ce-am făcut ca să mă bucur de o atenţie atât de mare că într-o lună am fost interogat de două ori? Am devenit un "obiectiv", dintr-o dată sunt supravegheat strâns. Cauza, mi s-a spus, "te amesteci prea mult cu străinii! Dacă mai aflu, o păţeşti". Mereu este cineva pe firul telefonului. Certitudinea că am microfoane instalate în casă, că sunt un cobai. Am observat de două ori o Dacie neagră break cu multe antene când m-am întâlnit cu John L., dar coincidenţa nu mi s-a părut suspectă. Acum ştiu, datorită interogatoriului luat Ancăi, că pereţii mei au urechi. Ce trebuie să fac? Cât va dura? Să fac o curăţenie, să scotocesc, să dau jos varul? Ca în "Conversaţia" lui Coppola, să devastez totul, până înnebunesc. Întâi ar trebui o grevă a tăcerii. Tai toate contactele cu prietenii, mă feresc de delatori. Împuţinez apelurile telefonice. Tai contactele cu străinii, extrem de periculoase pentru Secu. Secu e cu nervii încordaţi pe străini. Nu mi-au pus gând rău? Ce urmează? Cât ştiu ei din underground-ul meu? Mă calcă mâine o maşină sau când mă întorc acasă mă atacă nişte huligani beţi? Cum să mă apăr?
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, p. 103-104
45 de ani de la 23 August 1944! Ce demenţă! E bine de "neuitat": spectacole omagiale în care unii au ajuns aşi (Peneş, Nae), şedinţe (madam Florescu: "Fiecare să-şi ocupe locurile stabilite" şi madam Mioveanu: "Dragă în sus, dragă în jos"), expoziţii ale unor pictori specializaţi (vezi Mocanu)... Câte materiale, câte forţe umane şi câte energii creatoare în slujba minciunii...
Adrian Fetecău, Jurnal nepublicat
