Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
● Stelian Tănase ● Gabriela Melinescu
Jocul contradictoriu al lui Groşan. Nimeni nu-mi aminteşte (tipologic) dintre prieteni atât de mult de Gogol. Aşa trebuie să fi fost la 35 de ani, poate ceva mai obosit. Agitat, inteligent, cu degete subţiri, nervoase, cu o voce ezitantă (amestec de provocare şi frică). Îi cer să fie alături de noi. Refuză grăbit. Zice că textul e prea moale. "Te contrazici, zic, nu te bagi, că textul nu e destul de radical, fă tu un document, oricum eu îl semnez, protest să fie.
Textul e minimal, ca să aibă lumea curaj să semneze." "Eu vreau să plec la Paris. Nu semnez nici minimal, nici maximal. Când mă întorc semnez ce vrei tu." E înfuriat că e pus în situaţia "da sau nu" şi trebuie să joace cartea laşităţii. E încolţit, nu ştie cum să iasă din situaţie. Jocul lui s-a isprăvit aici. Îl înţeleg, încearcă să supravieţuiască. G. pendulează abil pe apa asta nesigură a vieţii literare. Justificările lui sunt puerile. "Totul, îi spun, sau nimic. Tu aşa vezi lucrurile. Şi mai bine nimic, că e mai comod. E şi rentabil. Iese un paşaport, iese o carte etc. etc. Mai rău ca pasivitatea nu este nimic. Să începem cu ceva, cu orice! Propune tu!" "Oricum, nu semnez, ţi-am spus, vreau să plec la Paris." Îi explic că documentul va fi dat lui D.R.P. când el se va afla deja acolo. Insist etc. etc. Dacă vede că insist, schimbă motivele refuzului. Zice că m-am aliat prost. Că "B., genial altfel, puţin scuturat, spune tot, te vinde. Că M. vorbeşte mult, se îmbată şi află tot oraşul". "Bine, uite, te-am invitat pe tine, tu eşti o bună companie." "Nu, textul e prea moale, răspunde enervat. Să-l trimitem lui Ceauşescu, nu la Uniune." "Tu nu eşti în stare, după câte văd, să semnezi un document oarecare, şi pretinzi altora să..." O luăm de la început. Zice: "Vreau să mă duc acasă!". Plecaserăm înspre casa mea să discutăm, pe jos, să vedem un film video. Dar, speriat, se întoarce. Accept să-l însoţesc înapoi pe Calea Victoriei. Ajunşi aproape, îmi spune că el se întoarce la cârciumă să mai bea o bere. Aici este chichirezul întregii scene. Mitică, inapt să se ia în serios. În stare să desfăşoare orice fantezie, o spumă de idei şi vorbe de duh, dar mort de la gât în jos. Neputincios să se ridice din scaun, neînstare să renunţe la şuetă, bere, flirturi cu dama..., la mărunţişul cotidian. Dincolo (de acest spaţiu familiar, al vieţii în gesturile ei simple, rutiniere, pline de tabieturi, aş spune) este un teritoriu necunoscut, uriaş, nesigur, care înfricoşează. Destinul nostru se consumă în tentativa încăpăţânată a fiecăruia de a-şi săpa o vizuină sigură. Cu mai multe ieşiri, adâncă, blindată. De a avea acolo facilităţile astea mici care-ţi uşurează viaţa. Un telefon, o persoană, un drink, o muiere, un ziar. Nimeni nu are chef (din oboseală, dintr-o veche presupusă înţelepciune, din frică) să iasă la aer, să înfrunte vremea schimbătoare. Sub carapace, protejat de propriile tertipuri, şanţuri şi ziduri de apărare, cu gândul să treacă timpul fără să ai neplăceri. Nu-l condamn pe Groşan, cum să nu-l înţeleg, să-l aprob? A nimerit din întâmplare într-o realitate insuportabilă şi încearcă să supravieţuiască. Nu e puţin dacă va reuşi. Să-i ajute Dumnezeu! Al lor, şi al nostru.
Stelian Tănase, Acasă se vorbeşte în şoaptă. Dosar & Jurnal din anii târzii ai dictaturii, Compania, 2002, 142-146
Întunericul avansează şi îmi e din ce în ce mai greu să mă adaptez la lipsa luminii. Acum îmi dau seama că noi am trăit mai mult în Elveţia şi Italia decât în Suedia. Uneori mă apucă un dor nebun după Lucerna, îmi lipsesc oamenii de acolo, cu limba lor de neînţeles, cu dialectul lor cu care începusem să mă obişnuiesc şi să-l înţeleg fără să-l studiez, el aparţinând atmosferei alpine, aerului bun care mă vindeca ori de câte ori vărsam puţin sânge, asta mereu când stăteam prea mult în Nord. Acum nu-mi rămâne decât să aştept vara când mă voi înapoia acolo, citind, dar mai ales recitind pe toţi scriitorii care au scris despre atmosfera Elveţiei, în primul rând Thomas Mann (Muntele vrăjit) şi mai ales Elias Canetti, în operele sale autobiografice, "Limba salvată" şi "Facla în ureche", în care suspină după Zürich şi împrejurimi ca după un paradis pierdut. Ca să nu mai amintesc despre scriitorii elveţieni, deşi la ei nu există acea nostalgie intensă după un loc care nu este patria de origine, ci mai degrabă un loc de adopţie.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 277-278
Citește pe Antena3.ro
