x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

24 iulie 1989

0
24 Iul 2009 - 00:00

● Victor Felea ● Gabriela Melinescu ● Liviu Antonesei ● Nikolai Morozov



Drum în centru cu Lidia. Peste tot, "răsfăţul" mizeriei. Din ce se vede, din ce ni se spune, reiese că "râpa" e foarte aproape. Şi totuşi, nici un semn al ieşirii din inerţie.
Victor Felea, Jurnalul unui poet leneş. Ianuarie 1955 - martie 1993, Ediţie îngrijită de Lidia Felea, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 731


Nimeni nu ne aştepta. Pustiu plin de durere. Nici măcar Bo (Herlin), prietenul şi directorul de la editură. Cel care a râs când i-am comunicat la telefon că Réne a murit.
Mă despart de Alain în tăcere, de data asta hazardul a făcut să primim locuri separate în avion, să călătorim fiecare cu gându­rile lui. Acasă, portarul nostru, Sigurd, care îmi dă cheile de la apartament, e rece şi distant. Dar ceilalţi vecini au trimis un bu­chet mare de flori cu condo­leanţe şi Bo (Herlin) a venit ime­diat de la editură cu un teanc mare de scrisori pentru mine şi vestea bună că Réne, cu o zi înainte de a muri, a plătit chiria până la sfârşitul anului pentru editură şi apar­tamentul nostru. Apoi Bo, ca un băiat bine crescut, se scuză că a râs la telefon, a fost un rictus nervos, spu­ne el, pentru că unul dintre fraţii lui a înne­bunit brusc şi a fost internat.
Dar eu citesc în el altceva, o licărire plină de lubricitate, ceva impur care mă face să-l trimit acasă cu o anume răceală politicoasă.
Gabriela Melinescu, Jurnal suedez II (1984-1989), Iaşi, Polirom, 2002, p. 262


În parc la Bistriţa o fanfară cântă duminică după-amiază valsuri, mazurci, poloneze, sârbe ş.a.m.d. O mulţime de lume, de toate vârstele. Pe feţele celor mai în vârstă, o bucurie difuză, dar şi destul de intensă - parcă ar fi fost "pe vremea imperiului". Când s-a cântat "Marşul lui Radetzki", aplauzele au izbucnit spontan la începutul cântecului, l-au însoţit discret, pentru ca, în final să izbucnească neaşteptat de puternice. Nostalgia Imperiului pare să fi rămas încă importantă la peste 70 de ani de la decesul său şi la mai bine de 40 de "nou regim". Lucrul mi se pare normal - Imperiul clădise un sens al sociabilităţii echilibrate ce începuse să se piardă încă înainte de război, dar al cărui "gust" nu s-a putut pierde integral. Ceea ce produce, cred, nostalgie, nu e atât sentimentul puterii care nu mai este, ci cel al etichetei. Societăţile în care eticheta funcţionează, în care politeţea este intens formalizată, au ceva proteguitor pentru individ, indiferent de treapta socială pe care se situează. Eticheta te apără de abuz dar, mai ales, de grosolănie. Nu doar "tovărăşismul" de sorginte bolşevică a impus grosolănia, dar şi - în li­mite mai tolerabile - "camaraderia" de tip american. În fond, o dată cu valsul a murit o întreagă lume. O lume ce poate încă trezi nostalgii chiar şi celor care nu au cunoscut-o direct! De unde se vede, o dată mai mult, că forţa culturii poate fi mai pu­ternică decât "cultul forţei"!
Liviu Antonesei, Jurnal din anii ciumei: 1987-1989. Încercări de sociologie spontană, Iaşi, Polirom, 1995, p. 87-88


În Bucureşti zilele se scurgeau într-un ritm monoton care numai din când în când era întrerupt de "evenimente" organizate oficial, ca de exemplu Târgul Internaţional Bucureşti sau "senzaţii" artificiale, precum arestarea directorului restaurantului "Orizont" pentru delapidare. În ziare a început o propagandă stridentă şi plictisitoare în legătură cu pregătirea congresului PCR. Făceam zilnic revista presei, traduceam din Scînteia articolele în care se critica economia de piaţă şi teoria dezideologizării, compuneam nişte corespondenţe anoste. Impresia ge­nerală, în comparaţie cu anterioara mea vizită în ţară din 1987, a fost deosebit de apăsătoare: magazine pustii, privirile disperate ale femeilor, înjurăturile pensio­narilor la cozi.
Nikolai Morozov, Corespondentul agenţiei TASS care a văzut totul, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p. 20
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Serviciul de email marketing furnizat de