x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

30 mai 1989

0
30 Mai 2009 - 00:00

● Monica Lovinescu ● Mircea Zaciu ● Titel Constantinescu ● Ştefan J. Fay



După cum anunţase, Gabriel An­dre­escu a început greva foamei la confe­rinţa post-Helsinki, unde re­gi­mul din România ar urma să fie condamnat. G.A. a vorbit cu Mi­h­nea la telefon o jumătate de oră. Virgil va relua emisiunea pe care i-o dedicase. Pregăteşte şi două "Poves­tea vorbei" cu versurile inter­zise ale lui Dinescu. Alege muzici adecvate cu toţi moderniştii (deloc postmo­dernişti) de la Kagel la Eloy. Ne­uitând însă nici bocetele...
Chiar dacă nu e cazul să "bocim" acum, când se ridică totuşi câteva voci şi la noi, situaţia din ţară nu e prea trandafirie în contextul sud-est european. Şi nu doar (octogenarii de la Pekin par a nu mai putea face faţă re­voltei studenţeşti, şi au decretat starea de asediu). La Mos­cova se învaţă jo­­curile parla­men­­tare ale cvasi­de­mocraţiei. În Polonia, Solidarnosc a câştigat partida. În Ungaria mijeşte pluralismul. Evident, am sperat prea mult şi prea deseori - revoluţia ma­ghia­ră, pri­mă­vara de la Praga etc. - ca să mai pri­vilegiez nădejdea. Dar, chiar dacă agonia comunismului va mai dura, procesul s-a inversat: nu in­telectu­alii occidentali sunt cei care privesc spre Moscova, ci intelectualii din Est spre demo­craţie, ca­pitalism şi Occident.
Nu doar intelectualii, de altminteri. Virgil tot spunea, cu ani în urmă, că "revoluţia" de la Moscova va fi provocată de un personaj important din aparat, care-şi va face un nume în istorie dărâmând sistemul ce i-a dat naştere. Râdeam de el pe atunci, dar azi, ce oare înfăptuieşte - conştient sau nu - Gorbaciov? La limitele imperiului, revolta poate fi zdrobită de Armata Roşie. Dar în epicentru?
Deocamdată însă România, cu Haplea al ei balcanic (vorba lui Dinescu), rămâne pata neagră a absur­dităţii totalitare.
Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 182


Adrian Popescu, întors din Italia. Cum l-au jefuit în Sicilia, în timp ce era în vizită la un distins "Profesore", mem­­bru, ca să vezi!, al Mafiei. Mafia, la treabă. Tot ce li s-a luat nu valora decât câţiva "soldi", nici persoana poetului nu avea vreun interes special pentru tâlhari, dar poate că totuşi Mafia căuta ea ceva... Uluitor, i-au recompensat, i-au cadorisit cu haine cumpărate ad-hoc şi cu diverse alte lucruri bune. Încât, poate zice bogdaproste Mafiei!
- Des­pre Rolando Certa, mort în con­diţii misterioase la Budapesta. Surorile lui jură să se răzbune. - Masă la Vasile Igna, unde e şi Dimitrie K., venit în vizită. Mă invită călduros în Grecia, la ei: ca şi cum eu aş putea pleca aşa, când îmi trece prin cap! Oh, occidentalii ăştia! - Vasile pleacă în China, călătorie oficială de trei săptămâni. Nu-l invidiez: Asia nu mă atrage, nu mă interesează, n-o înţeleg, mă sperie. - Puţin echilibru, după marasmul ultimelor zile. Vreme ploioasă, căldură umedă, de seră. Nici o veste de la ai mei. Parcă m-au uitat de tot. Curios sentiment al părăsirii, cu care trebuie să mă obişnu­iesc. La drept vorbind, exa­ge­rez, mă complac în asemenea "răsfăţ neuro­tic".
Vis cu Ina, ciudat. N-o visasem niciodată. Pun totul în legătură cu Niki: va fi discutat cu ea? Va fi acceptat ea să facă ceva pentru mine? Greu de crezut. Şi totuşi, de ce am visat-o? - Marian şi Doru, la mine. Marian, pregătiri de plecare în Italia. Totul s-a rezolvat aproape "miraculos", încât acum el se teme că urmează - vorba lui Caragiale - "ţal!". Îi arăt că e pe o pistă greşită, să aibă încredere în flerul meu: nu i se va cere nimic, problema lui a fost decisă mai sus, încât "localii" au rămas stupefiaţi, ei îl privesc pe Moş ca pe un Buddha şi se miră că cineva poate ajunge atât de uşor în preajma lui. E clar că Moşu i-a fost util de astă dată. De altfel, Ana Blandiana i-a spus că îi căzuse cu tronc Moşului, că l-a simpatizat de la prima vedere, ceea ce i-a adus apoi noroc. Telefon de la
N. Florescu, să-mi ceară un text despre N. Manolescu ("Profiluri contemporane"), dar îl vrea cam repede. Accept, deşi nu ştiu cum o să mă descurc.
E limpede, aş dori să scriu ceva despre Niki, dar cu oarecare teamă. Mai sunt şi sentimentele mele de prietenie pentru el, care mă înhibă în actul critic propriu-zis. Realizez şi că e vorba despre (probabil) un text ani­ver­sar, căci N. face la toamnă 50 de ani!
Mircea Zaciu, Jurnal. IV, Bucureşti, Editura Albatros, 1998, p. 444-445


Şi un excelent Alceste, tot la "Bulandra", jucat de Virgil Ogăşanu în "Mizantropul" de Molière. Replicile tăioase, patetice, dezvăluind extraordinare acuzaţii politice, atât de potri­vite Epocii de Aur de la noi, au făcut să freamăte sala. N-am mai auzit în nici o piesă, până azi, asemenea replici, atâta exactă trimitere la tragedia noastră! Tot Molière, săracul! Probabil numele marelui clasic francez a făcut să treacă acest text prin cenzura consiliilor care vin să vadă spectacolele şi să le dea aprobarea, obbişnuiţi mai toţi să creadă că piesele lui Molière sunt scrise ca să râdă lumea! Altfel, un Ogăşanu fantastic, uluitor, mare curtă, ştie de unde şi cum să accen­tue­ze ce trebuie accentuat! Pauzele, ce­zurile, creşterea ritmului până la strigăt sunt acoperite de ropote de aplauze. El e totul: acuzator, judecător, tunând, fulgerând, condamnând. De mult merita Ogăşanu un astfel de rol. Aplauze! Aplauze! Când ieşim din tearu, ora 21:00, încă lumină, în faţa noastră, ca o ameninţare pentru aplau­­zele noastre sincere, ne-ntâm­pină gigantica, jignitoarea clădire a "centrului civic", în care se va ascunde ca-ntr-un labirint cel la care ne-am gândit mereu toţi din sală, ascultând tiradele acuzatoare ale lui Alceste-Ogăşanu-Molière! Profilată pe cer, uriaşa cazemată vine spre noi, ame­ninţându-ne!
Titel Constantinescu, Frica şi... alte spaime, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1996, p. 322-323


Mille voix rauques... ultima carte a lui Marcel are frumuseţi impresio­nante. Pentru a câta oară pomeneşte de prieteni, lui pentru noi?
Ştefan J. Fay, Caietele unui fiu risi­pitor. Fragmente de jurnal, Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 282
Citeşte mai multe despre:   jurnale personale

Serviciul de email marketing furnizat de