8 iulie 1989

• Monica Lovinescu • Liviu Ioan Stoiciu,

A murit în somn, după ce toată după-amiaza ascultase muzică, Horia Stamatu. Îl anunţ imediat pe Hurezeanu la München.
• Monica Lovinescu, Pragul. Unde scurte V, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 188


La ora 8:30, ca de obicei, după tabieturile dimineţii, cu un mic dejun bazat pe lapte cu cacao, sunt la Biblioteca Judeţeană, aşe­zat la „masa de serviciu". Somno­ros. Prelucrez în continuare co­lec­ţia revistei Albina.

Până apare „ad­miratorul poe­ziei mele" Ştefan Ioneanu (ingi­ner, cadru didactc la Liceul „Unirea" Focşani, habar nu am de când şi de unde îl cunosc, de fapt): după garga­riseala jenantă de rigoare legată de cronicile literare „favo­rabile" apărute la ultima mea carte de versuri „O lume pa­ra­lelă" (Editura Cartea Ro­mâ­nească, re­dac­tor Mircea Ciobanu), în revistele Cronica, Orizont şi Stea­ua, îi dau să citească amă­nunte „mai interesante", la de­rută.

Schimb su­bi­ectul, despre nu ştiu ce asteroid care ar fi putut deveni ucigaş pentru Terra zilele astea, în revistele Contemporanul şi Lu­mea, apoi mergem la o „cafea amestec" (vorba vine, el bea sirop „de coacăze", că e mai sănătos decât „ne­che­zolul") la subsolul Casei Sindicatelor. De câte ori îi pomenesc de „disidenţi" şi „Securitate" amuţeşte, se sperie şi mă roagă să schimb subiectul, n-a auzit nimic, zău, „că e emotiv din fire"...

Revenit la Biblioteca Judeţeană, directoarea Liliana Zaharia mă anunţă că a sosit o adresă oficială din comuna Tănăsoaia (de la capătul judeţului Vrancea, vii de la Focşani cu trenul până la Adjud şi de aici iei un autobuz, singurul care circulă într-o zi, cale de ore întregi) prin care sunt solicitat să acord asistenţă noului bibliotecar comunal, care a preluat gestiunea de la biblioteca pe care eu o coordonez - bună idee, abia mai evadez din Focşani, deşi nu-mi arde „să umblu creanga" pe căldurile astea, să mor de foame şi de sete pe acolo...

Directoarea se pregăteşte să plece în concediu de odihnă, slavă cerului, vom mai respira uşuraţi cu toţii (câte zile, oareĂ - e secret) la Biblioteca Judeţeană... Aflu azi că restructurările (40 la sută), inclusiv în cadrul „apara­tului de stat şi de partid" (16 la sută) vor veni după ce se va încheia Congresul al XIV-lea al PCR - motiv de stres, de „satisfacţie" trecătoare, stăm toţi cu inima strânsă. Sosesc abonamentele „cu poştăriţa", le bifez şi le ştampilez.

În Milco­vul (ziar al PCR Vrancea) de azi, tovarăşa Niculina Moraru, „prim-secretară a PCR Vrancea", spune că: „S-au înregistrat un număr mare de ore nelucrate, un volum important de refuzuri de calitate, mulţi muncitori nu-şi realizează zilnic normele de lucru, ceea ce dovedeşte că în multe unităţi se încalcă disciplina tehnologică şi ordinea, se manifestă toleranţă păgubitoare faţă de risipă, faţă de cei care nu-şi îndeplinesc în mod riguros sarcinile ce le revin".

Din ziarele centrale de azi aflu apoi că numărul membrilor CC al PCR creşte de la 446 la 455 (un membru al CC va fi ales la 13.000 de membri de partid, iar un membru supleant va fi ales la 21.250 de membri de partid) - ei ce mai muncesc pe brânci în ţara asta, nu mă mai miră nimic, suntem un popor de „membri de partid"...

Acasă, fiind program de serviciu azi, la ora 13:30 fac în sufragerie curăţenie în amănunt, scutur în curtea blocului preşul de şase metri de pe holuri. Doina (soţia), întoarsă obosită de la slujbă (e contabilă la Liceul Industrial nr. 1 Focşani), face şi ea ordine în apartament, pe ici, pe acolo. Mă bărbieresc după ora 15:00 cu o lamă veche. Mâncăm, pregătim bagaje în fugă (pâine uscată „pentru porc", trei pâini de ieri, schimburi pentru Laurenţiu, fiul, care e dus deja la Adjud, la părinţii mei, şi flanele subţiri pentru noi, de excursie, pălărie, pantofi speciali tip plasă şi costumul de baie al soţiei, de exemplu).

Venim pe jos la gara CFR: „personalul" nostru are întârziere o jumătate de oră. Din acest moment, de când aflu de întârziere, începe neinspiraţia flagrantă pentru mine. Aşezat lângă soţie, pe una din băncile din gară, tot privind gânditor la femeile tinere de pe peron, care sunt mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate pe canicula de azi, îmi voi pierde portmoneul! Pur şi simplu - fără să înţeleg nici acum când scriu aici, în jurnal ce mi s-a întâmplat, de fapt.




L-am pierdut sau mi-a fost furat de „găinari"? Sau „securiştii de serviciu" mi l-au subtilizat, profesional, să-mi intre în casă „inopinat", în lipsă, văzând că plec în week-endĂ Să-i ia dracu pe toţi... Prefer să cred că portmoneul mi-a căzut din buzunarul drept al pantalonului de vară, deşi e fără precedent: mi-e imposibil să înţeleg, repet, cum de s-a putut întâmpla, nefiind chiar aşa gură-cască...

În gara Focşani, observ, a fost scoasă linia a treia: se face tunel subteran, a demarat deja investiţia... Urcaţi în sfârşit în „trenul de persoane" întârziat şi găsind un loc la „fereastră", citesc din cartea „documentară" pe care o am cu mine, în căutare de vocabular inedit (un volum doi dintr-o tâmpenie scrisă fără nici un har), până apare controlorul de bilete. În acest moment iau seama consternat că nu mai am portmoneul: îmi piere sângele din obraji. Că nu era vorba atât de biletele de tren din portmoneul dispărut sau de banii din el, cât de cheile de la apartament (două) şi cheia de la biroul de serviciu - motiv de amarnică îngrijorare. Plus că în portmoneu aveam şi agenda cu telefoanele cunoscuţilor: un hoţ isteţ şi-ar da seama imediat unde să vină cu cheile - tâmpit ce sunt... Mă tem sincer că la întoarcerea din week-end vom găsi apartamentul golit! O fi totuşi mâna securiştilorĂ? Vor să-mi însceneze ei o spargere „curată"? 

Mă înfior de pomană... Îi întind „conductorului", învins de întâmplarea descoperirii nefericite a pierderii, 15 lei: nu vrea să-i ia. Îmi cer scuze şi, sâcâit, cobor la prima staţie, la Mărăşeşti, cât staţionează trenul, şi cheltuiesc 16 lei pe alt rând de bilete! Deşi nu mă împac nicicum cu gândul furtului portmoneului, refuz să comentez, cu inima în gât, cu soţia, la nesfârşit, incidentul... Până la Adjud, staţie de coborâre, mergem într-un curent de nedescris în vagon şi cu o gaşcă de şantierişti beţi, extrem de zgomotoşi, vulgari, numai ei îmi mai lipseau pe cap. Trenul nostru întârzie cu încă o jumătate de oră, oprit mereu la semnale - ce s-o fi întâmplând pe traseuĂ

Ne aşteaptă fiul, Laurenţiu, şi Arthur (nepot, fiul fratelui meu Marian) în gara Adjud. Venim prin centrul oraşului, magazinele sunt închise, e ora 19:30, intrăm acasă la surioara mea Melania, la bloc. Bem aici o cafea şi ne amuzăm pe seama pagubei mele de chei, bani, bilete şi telefoane. Plecăm apoi noaptea la casa părintească, în „cartier": e fratele Marian aici, în vizită fără Mariana, soţia lui... Mân­căm, stăm la palavre, tata şi mama îmi deplâng „tevatura cu tovarăşul portmo­neu"...

Pe Laurenţiu l-am invitat să culeagă azi vişine din grădină, ultimele, pentru dulceaţă. Cosmin (celălalt nepot, fiul surioarei Melania) e plecat într-o tabără şco­lară în judeţul Dâmboviţa. La ora 23:00 spargem „cheful familial", mâine di­mi­neaţă trebuie să ne sculăm la ora 6:00, să o luăm din loc spre un schit. Ne vom culca fiecare pe unde vom putea, Laurenţiu acasă la Melania, eu cu Doina în „camera băieţilor", aici, la casa părinţilor, unde eu am locuit până „să-mi iau definitiv zborul din Adjud".

Marian se duce la el acasă, la bloc. Mi se declanşează, instantaneu, un fel de gripă, o răceală teribilă, „trasă" probabil de la curentul din tren: stau permanent cu batista la nas! Cu o batistă nouă, împrumutată - culmea, „pedant" cum sunt, mi-am uitat batista acasă, semn rău, sunt distrat? Sau mi-a fost furată şi batista o dată cu portmoneul sau au căzut din buzunarul pantalonului împreună?

Dacă la surioara Malenia ţânţarii sunt o plagă în bloc (Laurenţiu îmi povesteşte că într-o singură noapte a omorât cu paleta 58 de ţân­ţari!), aici, la casa părintească, sunt trei-patru ţânţari, dar care mă bâzâie în ase­menea hal încât am impresia că sunt 58 - îmi piere cheful de orice somn, fir-ar să fie...
• Liviu Ioan Stoiciu, Jurnal stoic din anul Revoluţiei, urmat de Contrajurnal, Piteşti, Paralela 45, 2002, p. 43-46