x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Am avut nebunia de a da Sfatul Popular în judecată"

0
15 Oct 2009 - 00:00
Mă apropiam vertiginos de data pensionării, adică 1 februarie 1990. Deşi terminasem un liceu pedago­gic maghiar, dintr-o eroare a inspectoratului am ajuns învăţătoare la o şcoală generală cu predare în limba română. La început am avut probleme din cauza limbii, dar ambiţia şi studiile individuale m-au ajutat mult şi am obţinut şi gradaţia de merit.

De la 15 septembrie 1989 urma să încep anul şcolar cu o nouă generaţie de clasa I, dar nu doream acest lucru din mai multe motive. În primul rând, pentru că nu voiam să-mi părăsesc elevii în mijlocul anului; nu aveam suflet pentru aşa ceva după 37 de ani de acti­vitate. În al doilea rând, nu mă mai simţeam în putere să continui stresul activităţii după ultimii patru ani, în care avusesem o clasă cu foarte mari pro­bleme la început, cu 16 elevi cu dizgrafie, cu multe familii dezorganizate, dar şi cu "inspecţiile fulger", unde primul lucru cerut era: "Documentele dumneavoastră, vă rog!". Asta însemnând caiete de studii indivi­duale atât metodice, cât mai ales politice, pe teme, chiar şi la clasa I... Ajunge! Nici nu vreau să-mi mai aduc aminte!

Şi am hotărât: "Nu încep anul şcolar". I-am spus soţului meu: "Dacă nu merit să stau cinci luni fără să am sa­lariu, consider că am trăit degeaba!". Am cerut concediu fără salariu pentru îngrijirea sănătăţii până la pen­sionare şi spre surprinderea tuturor a fost aprobat. Am cumpărat deci bilete pentru un sejur la Băile Her­culane de la 14 septembrie 1989. Acolo am avut o mare surpriză. Acasă, sea­ră de seară, soţul meu asculta Eu­ro­pa Liberă la "cască"; eu însă nu as­cul­tam, de frică să nu cumva să scap vreo "păsărică" la şcoală (aveam şi noi tur­nătorii noştri). Însă aici, în staţiune, când te plimbai pe stradă, de la foarte multe geamuri se auzeau semnalele şi vocile "in­terzise" care răsunau puter­nic. După primul şoc nu i-am mai acordat importanţă decât mai târziu, am înţeles că ţara noastră a început să "fiarbă". Oamenilor nu le-a mai fost atât de frică.

După întoarcerea din staţiune, am avut o altă problemă de rezolvat: vânzarea casei. Băieţii s-au căsătorit şi noi am rămas cu cele trei apartamente ameninţate de naţionalizare. Am avut actele înaintate pentru aprobarea vân­zării, am primit banii, am dat banii pentru apartament, ne-am şi mu­tat, dar actele stagnau.

Vânzătoarea apartamentului ne-a cerut să ne grăbim, deoarece ea pleacă în Germania şi rămânea acolo. La Sfatul Popular s-a hotărât naţionalizarea unuia din apartamente. Cu schim­bă­rile de lege făcute cu 15 ani în urmă, timp de trei luni băiatul nu avea drept la proprietate. Apăruse atunci o lege de care noi nu am ştiut. A început calvarul... jurist, avocat, iar jurist... Nici o ieşire din situaţie, până când nu m-am dus la juristul Sfatului Popular şi am cerut să termine naţionalizarea, să-mi dea în scris, iar de a doua zi să îi dau în judecată. Mare a fost mirarea lor când am cerut restituirea impozitului plătit timp de 15 ani, plus cheltuielile de întreţinere, pentru care am avut chitanţele materialelor cum­pă­rate. Aceste sume depăşeau valoarea apartamentului. Spre liniştea fa­miliei, prin "nebunia" mea de a da Sfatul Popular în judecată, în câteva zile am obţinut autorizaţia de vânzare, fără naţionalizare.

A rămas de rezolvat problema vânzătoarei şi fuga ei din ţară, care ar fi adus naţionalizarea apartamentului pentru care am dat banii şi în care deja locuiam. Iar alergări, avocaţi, notari, frământări... până când vânzătoarea a fost declarată o neserioasă, vagaboandă, greu de găsit. Mai târziu a venit la notar şi l-a împuternicit pe fiul meu cu dreptul de a vinde apartamentul. A fost de fapt o fiinţă foarte corectă, a acceptat şi acest stigmat, iar mai târziu a revenit în ţară.
Acum credeam că nu mai avem nici un obstacol. Actele de cumpărare erau înaintate pentru aprobare, clar alte veşti... alte pro­bleme...

Într-o după-masă, din stradă se auzeau murmure suspecte care se apropiau... Mulţimea striga "Ro­mâ­ni, veniţi cu noi... români, veniţi cu noi!". Blocurile s-au golit, coloana s-a îngroşat şi, ca un şarpe lung, oamenii au mărşăluit spre Calea Lipovei, unde era şi o unitate militară. Cei care am rămas pe loc încă nu reuşisem să intrăm în casă, când s-au auzit primele împuş­cături...

Împuşcăturile au continuat zile în şir; nu mai aveam pâine, nu mai ştiam nimic de copii şi, printre alte zvonuri, am auzit că Sfatul Popular a fost atacat, devastat, iar acolo se găseau actele noastre pentru cumpărare, unele chiar în original. Acum prima grijă a noastră erau băieţii, care aveau serviciul chiar lângă Sfatul Judeţean: nu mai ştiam nimic despre ei. Mai târziu, în cartea lui Titus Suciu a apărut şi numele lor, spre mândria noastră acum. Atunci însă, am suferit mult...
După fuga lui Ceauşescu am fost de faţă la cimitirul săracilor, am văzut corpurile arse cu acid ale celor deshumaţi, am văzut dez­lănţuirea de bucurie a oamenilor. Toţi vorbeau, toţi se salutau! Fericirea s-a revărsat pe străzi, ca apoi să înceapă iar împuşcăturile şi groaza.

Aniversarea căsătoriei noastre, la 25 decembrie, a fost fără copiii noştri. Am petrecut în beci, alături de vecini şi soldaţi, am mâncat prăjituri şi am sărbătorit împreună şi Crăciunul. Apoi a trecut totul, a venit noul an, o dată cu speranţa în viitor. Şi iată şi 1 februarie 1990, când am devenit pensionară şi totodată proprietară pe apartament. A fost o perioadă ca un roman, dar pe care n-aş vrea s-o mai retrăiesc niciodată...
Ana-Maria Caraghiaur, Timişoara
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Serviciul de email marketing furnizat de