x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Amandinele de la chioşcul din unitatea militară

0
Autor: Carmen Preotesoiu 02 Apr 2009 - 00:00

În 1989, Vali Cristea avea 19 ani şi-şi satisfăcea stagiul militar la Giurgiu, el fiind de loc din Bucureşti. "Ca să poţi pleca acasă, îţi trebuia învoire", îşi aminteşte el, "aşa că nu prea reuşeam să ne vedem părinţii, prietenii.



Ajunsesem să facem concursuri, care primeşte cele mai multe scrisori. Primea unul câte două scrisori pe zi, pentru că poşta venea o dată la două zile. Se pare că fata îi scria zilnic. Altul, din Oradea, câte patru. Era una dintre cele mai mari bucurii atunci când îţi venea o scrisoare.

Restricţii mari nu au fost în unitate. Mai puteau să-ţi strecoare părinţii sau prietenii o sticluţă mică, de o litră, de ţuică, prin lucrurile pe care ţi le trimiteau de-acasă. Îi dădeai şi celui de la poartă ceva, şi restul împărţeai cu colegii. De vreo două ori pe săptămână aveam «club», adică ne strângeam într-o încăpere, citeam reviste militare, Scînteia tineretului, ne uitam la telejurnal, ne mai puneau să cântăm. Cam asta făceam.

O dată pe săptămână ne chemau la baie. Atunci ne dădeau apă caldă. În rest, trebuia să te speli cu apă rece. Era comicărie şi la baie. Că apa, la început, venea foarte rece şi trebuia să prinzi momentul când vine caldă. Apoi, după câteva minute, foarte puţine, venea fierbinte şi te opăreai. Intram câte 10 inşi la vreo patru duşuri, din cele şase, câte erau. Doar patru funcţionau. Şi ajunsesem să fim foarte iuţi în reacţii, că trebuia să ne calculăm timpul, în aşa fel încât să fim spălaţi şi clătiţi, înainte ca apa să devină de nefolosit.

Eu am avut noroc. Am fost trimis la popotă. Cred că i-am dat sergentului major un pachet mare de cafea, l-am miluit eu cu ceva de am ajuns acolo. M-am îngrăşat 3 kilograme. Dacă soldaţilor le dădeau numai fasole şi varză murată pe post de varză călită - de fapt, era fiartă în puţină apă -, la popotă se mâncau numai friptură, cartofi prăjiţi cu murături, tot ce îţi poftea inima. Şi dacă mai venea vreun musafir, îţi mai dădea şi bacşiş, mic, dar îţi dădea. Cam 5 lei am pri­mit eu atunci când i-am servit masa unui ofiţer sosit într-un soi de inspecţie, nu mai ştiu... Solda noastră era de 70 de lei.

De la Giurgiu ne-au trimis la Călăraşi, la combinatul siderurgic care era în construcţie. Am mers cu trenul, am oprit în Gara de Nord - Bucureşti, de unde am reuşit să-mi anunţ familia că plec din Giurgiu.
(Continuare în pag. a II-a)

În Călăraşi era batalion disciplinar. Fuseseră adunaţi acolo toţi cei care avuseseră probleme, unii făcuseră puşcărie, alţii aveau părinţii fugiţi în străinătate. Era o unitate veche, cu peste 2.000 de soldaţi, 18 campanii. Trei săptă­mâni am stat acolo, dar era îngro­zitor. Tata lucra la o tipografie şi a vorbit cu cel care se ocupa de administrarea ziarului Viaţa militară, parcă aşa se numea, şi acesta, datorită relaţiilor lui, a reuşit să mă scoată de acolo.

Ţin minte că mirosea numai a cocs, iar noi toată ziua dădeam la târnăcop, cu lopata, cu cazmaua. Armele erau nişte ZB-uri foarte, foarte vechi, cred că de pe timpul primului război mondial, erau foarte lungi şi foarte grele, iar baioneta era rabatabilă. Unitatea era o clădire lungă, cu grajduri pentru cai la parter, iar la etaj erau dormitoarele, cu geamuri pe stânga şi pe dreapta. Era atât de frig, că ajunsesem să dormim câte doi în pat, cu mantaua pe noi.

Ve­te­ranii, ticăloşi, ne puneau pe-ăştia, proaspăt sosiţi, să le spălăm şosetele în apa unei fân­tâni ar­teziene care era în curtea unităţii. Noroc că acolo am stat doar vreo trei săptămâni. Am fost mutat la Olteniţa, pentru a parti­cipa la construirea vapoarelor. Eu aveam un polizor şi trebuia să şlefuiesc tot ce se suda.

Cei dezavantajaţi erau vopsitorii. Erau murdari din cap până în picioare cu vopsea. Eram puţini, vreo 60. Ţin minte că acolo am văzut cel mai frumos curcubeu! Era primă­vară. Unitatea însă s-a desfiinţat repede, aşa că am fost trimişi iar la Călăraşi, unde trebuia să lucrăm noaptea. Se turnase o platformă imensă de ciment, o fundaţie. Şi pentru că lucrarea fusese prost făcută, nouă ne revenise misiunea de a o sparge cu picamerul.

Într-o lună de zile, 16 oameni am reuşit să spargem doar o bucăţică extrem de mică. Era foarte frig în martie. Stăteam pe nişte placaje şi rogo­jini şi făceam cu rândul. Ziua aveam liber, program de voie, numai că nu ştiai ce să faci cu timpul liber, te plictiseai. Văzând că nu facem treabă bună, superiorii au hotărât să aducă un picamer mare şi, în câteva nopţi, am spart toată su­pra­faţa de ciment.

La scurt timp, am ajuns acasă, în Bucureşti, ajutat tot de pila asta, un prieten al vărului meu. Atunci a fost o perioadă foarte frumoasă. Stăteam într-un fel de garsoniere lângă autogara Militari şi eram grădinar la Palatul Cotroceni. Strângeam frunzele.

Ulterior, am ajuns să fiu chioşcar, vindeam produse la chioşcul din incinta unităţii militare. Tatăl meu cumpăra pachetul de ţigări direct de la fabrică cu 2,75 de lei, iar eu ajungeam să-l dau şi cu 5 lei. Prăjiturile, amandinele, care se vindeau foarte bine, le cumpăram cu 3,25 de lei şi le dădeam câteodată şi cu 10 lei. Ţin minte că am avut şi vacanţă, trei săptămâni. Am fost în Ardeal, la unchiul meu. A fost prima dată când am zburat cu avionul. M-a costat biletul 320 de lei. Aveam bani atunci, numai în vreo trei săptămâni de stat la chioşc am reuşit să strâng 600 de lei. Revoluţia m-a prins tot în armată. Mai aveam două zile şi m-aş fi liberat...".


Serviciul de email marketing furnizat de