x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Bătaie pe lapte şi amor în tramvai

0
Autor: Cristinel C. Popa 06 Mar 2009 - 00:00

Cristi Ciobanu (38 de ani) îşi aminteşte un moment din perioada studenţiei petrecute în Iaşi, despre oraş, despre ce făceau şi cum arătau oamenii în primele luni ale anului 1989. Tramvaie aglomerate, certuri şi îmbrânceli la rândurile făcute de populaţie pentru procurarea produselor alimentare "de bază"; la lapte, de exemplu.



În cămine: bişniţă cu blugi şi ţigări – astăzi produse atât de obişnuite. Proiecţii de filme porno în sălile de lectură. Şi mult avânt revoluţionar. "Nu aveam nici un chef să merg la cursuri. Aveam însă ore în Copou şi aveam o şansă să scap. Acolo nu puteam ajunge decât cu unul dintre mijloacele de transport în comun puse la dispoziţia studentului de rând, pentru 1,25 lei călătoria, de autorităţile comuniste. Am plecat de dimineaţă, agale, spre staţia de tramvai, cu speranţa ca, din cauza aglomeraţiei, să nu încap în bou-vagonul dublu, lung. Şi să rămân liber în oraşul prizonier. Prizonier al «celui mai bun regim politic pe care l-a dat omenirea vreodată». Aşa auzisem la radio, aşa răcneau «goarnele» de partid şi de stat, dar cine-i credea... Mie îmi plăcea însă să ascult la aparatul meu Gloria de ultimă generaţie, făcut la Tehnoton, emisiunile SF de la «Radio 3 Tineret» după Revoluţie. Îmi plăcea şi vocea lui Eugen Cristea şi a soţiei sale, Cristina Deleanu. Nu-i ştiam prea bine chipul lui Eugen. După marea schimbare din 1989 mi-a părut puţin antipatic.

Şi oportunist. Era fain când auzeam cum spunea... Asimov, H.G. Wells. Însă cocteilul de frumuseţe era umbrit când începea: «Aşa cum stă scris în Directivele Congresului al XII-lea, cercetarea românească în domeniul... Einstein... aşa cum su­blinia secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu... fraţii Strugaţki, Orson Wells… Cu un comentariu de Alexandru Mironov... Şi acum, muzică electronică compusă de fraţii Nanu... as­cul­taţi o melodie de pe coloana so­noră a filmului...», ba nu, că ăsta a fost interzis. În orice caz, era Adrian Enescu. Dar oare n-o fi fost şi el in­terzis, din cauza filmului? Noooh!, n-a fost. Să revin la tramvai şi la chiu­litul meu de la cursul de filosofie. Chiar aşa, filosofie la Fa­cultatea de Mecanică. Da, dar era o filosofie împănată cu cunoştinţe social-politice, ce ştiţi dumneavoastră!... Refugiul era plin cu studenţii conştiincioşi, treziţi încă de di­mi­neaţă. Pe jos, cioburi de sticlă, foarte multe. Zăceau într-o baltă albă, de la laptele împrăştiat din câteva sticle sparte.

Oamenii povesteau cum, două ore mai înainte, fusese bătaie pe sticlele de lapte. Pentru că pensionarii ştiau că s-a suplimentat numărul de navete cu sticle de lapte pentru studenţi, au abandonat alimentarele de cartier pentru a veni în «Tudorul stu­den­ţesc», să se aprovizioneze. Chiar şi aşa, erau destui studenţi conştiincioşi care doreau să se alimenteze sănătos, să aibă forţă la învăţat. Îmi amintesc că veneau «moşnegii» cu sacoşele din rafie, pline de sticle cu gâtul gros, pentru lapte, şi cu borcănaşe mici pentru iaurt. Dar să mă întorc iară la tramvai. Cum spuneam, în ciuda faptului că municipalitatea comunistă suplimenta numărul de mijloace de transport în comun, nu era suficient. Studenţii circulau uneori pe scări. Asta până în primăvară, când s-a întâmplat un accident. Dacă încăpeai, stăteai cam o jumătate de oră unul în braţele altuia. Un cuplu care şi-ar fi ascuns sentimentele şi ar fi estompat transfigurarea feţei ar fi putut face lejer sex dând din coate şi strigând. «Dar nu mai împingeţi, fraţilor, domnişoară, un pic mai în faţă, aşa, mai cu forţă, mai sus, mai sus, mai încet, of, of, of, aşa mai merge». Eu, cel puţin, am surprins un coleg mai nebun cum ţinea mâna în chiloţii prietenei sale. Dar puteai foarte bine, având în vedere că te trezeai atât de dimineaţă, să mai şi aţipeşti un pic, sprijinit de masa compactă, ca o cutie de stravrizi... dormeai în picioare, sprijinit de presiunea celorlaţi. Bineînţeles că cine nu avea abonament nu se mai obosea să-şi composteze biletul, pentru că oricum controlorii nu aveau nici o şansă să urce. Aşa că am abandonat şcoala în acea dimineaţă şi am pornit aiurea prin oraş. Dacă nu mergeam la băut şi aveam bani, căutam să mănânc ceva. Un ceva ce se găsea mai greu. Trufanda. Pro­fiterol cu frişcă adevărată sau o pizza, la singurul restaurant din oraş, din centru, care servea un astfel de sortiment capitalist."

Serviciul de email marketing furnizat de