"Ca să combată specula din alimentare, s-a format poliţia pieţelor"

Dumitru Catană avea 32 de ani în 1989 şi era miliţian. Sectorist. "La începutul lui ianuarie 1989 au apărut ma­nifestările în masă. De nemulţumire. Pe la staţiile de metrou, în zonele aglomerate, se aruncau manifeste. Populaţia îşi manifesta nemulţumirea şi în­cepuseră să se formeze grupuri de oameni care încercau să mobilizeze mesele.

În urma decla­raţiilor făcute de Ceau­şescu, că s-au terminat datoriile externe în ’88, oamenii au crezut că o să se bage mai multe alimente în magazine. În schimb, alimen­tele au dispărut mai mult de pe piaţă. În mai, iunie au început să carteleze consumul de ouă, carne, ulei, lapte, zahăr. Jumă­tate de kg de carne pe lună, jumătate de litru de ulei, şase ouă, astea erau raţiile de persoană. Şi tacâmurile de pui erau tot produse de carne, grăsimea la fel, era considerată produs din carne, la fel şi salamul. Se dă­deau numai pe cartele, cu raţia. Asta făcea obiectul celor mai mari nemulţumiri pentru cei care făceau naveta şi care munceau în Bucureşti. Ei lucrau în Capitală, dar nu puteau să cumpere, nu aveau cartele.

Ca să combată actele de speculă la măcelării, la alimentare, s-a format poliţia pieţelor. Pe la jumătatea lui ianuarie 1989, parcă. Se lucra în trei schimburi. Erau trei-patru ofiţeri de la economic, trei-patru sectorişti, agenţi, subofiţeri, agenţi de ordine şi, în ultima pe­ri­oa­dă, se băgaseră şi persoane din întreprinderi, de la gărzile patriotice, care aveau ca scop să verifice când venea carnea, ca nu cumva să se dea mai mult decât era pe hârtie. Pentru orice produs cumpărat, omul trebuia să semneze. Se putea lua doar un kilogram, 700 de grame de persoană.

Perioada aia a fost cea mai bună pentru gestionari, pentru şefii de unităţi, tot surplusul îl vindeau la preţuri duble, triple. Deşi exista un tabel cu cei care aveau dreptul la alimente, deşi atunci când îşi luau raţia trebuia să semnezi, de foarte multe ori se furau alimentele. Pentru că pe liste se aflau trecuţi şi cei plecaţi în armată, şi decedaţii. Nu se putea calcula cine vine şi cine nu vine să ia raţia. La sfârşitul lunii, se strângeau şi 300-400 kilograme de carne neri­dicată pe care cei de la alimentară, de la măcelării, o dădeau pe sub mâ­nă. Nu aveai cum să-i verifici. Semnau ei în dreptul celui care trebuia să-şi ia porţia de alimente şi gata. Le vindeau la preţuri de trei-patru ori mai mari. Era un talmeş-balmeş. Nu avea cine să-i tragă la răspundere. Nimeni nu era depistat, că nu aveai nici o posibi­litate. Dacă îl găseai pe unul că a luat mai multe kilograme de carne, îţi arăta că a semnat pentru el, dar şi pentru vecina, că e bolnavă şi bătrână şi că nu a putut veni să-şi ia raţia. Se găseau tot felul de tertipuri pentru a scăpa. Se îmbră­cau în negru şi spuneau că au o înmormântare în familie, că le-au murit mama, tata şi că trebuie să facă parastas. Nu îţi venea să te duci să-i verifici. Cumva îi păsuiam. La Miliţia Sectorului 6, unde eram eu arondat, nu cred că a fost amendat vreun om, deşi ştiam foarte bine că se întâmplau foarte multe cazuri în care oamenii făceau speculă.

Cel care cumpăra la negru risca să facă închisoare de la o lună la trei ani, în baza decretului 306, care spunea că fapta persoanei care cumpără mai multă mâncare decât necesarul pe o lună e pedepsită cu închisoarea. La fel şi în cazul celui care vindea. Dar cum puteai să do­vedeşti că el a luat mai mult? Trebuia să verifici câţi membri sunt în familie, să te uiţi pe tabel, era complicat. Mai ales că în Veteranilor, de exemplu, erau 7 alimentare, 4 mă­celării şi 2 miliţieni. Era imposibil să controlezi cele aproape 500 de persoane care stăteau la coadă. Erau multe cozi. Munca noastră era inu­tilă. De fapt, era o acţiune mai mult de intimidare. Că amenzi nu le dădeam. De peste tot, de la primari, de la şefii noştri, ne veneau ordine să nu le facem nimic celor pe care îi prindeam, le era frică de mani­fes­tări, mai ales că cei care încălcau le­gea erau, în primul rând, ei. Pe-atunci mai existau şi casele de co­menzi. Făceai comanda de acasă. Se dădeau fără raţie. Dar dacă nu voiau să îţi dea, nu îţi dădeau. Spuneau că nu mai au nici carne, nici ouă, nimic. Le dădeau primarilor şi atât. Acolo se găsea nes, cafea serioasă, nu neche­zol. Atmosfera era foarte tensionată. Nimeni însă nu avea curajul să provoace o isterie în masă, îi lăsam să vorbească, să se vaite. Îi auzeam şuşotind pe la cozi. Era perioada de Sărbători, dacă te duceai la cineva acasă, toată lumea avea frigiderele pline de carne, lumea cumpăra, de teamă să nu moară de foame. Cele mai căutate erau congelatoarele cu trei sau cu cinci rafturi. Şi doar nu ţineau aer în el.

Cu brazii de Crăciun nu au fost probleme, se găseau. De la Romsilva veneau brazii, se vindeau la metru. 1 metru jumătate costa 15 lei, de la 1 metru jumate în sus aveau alt preţ, nu conta cât de frumos, cât de bogat era. Că era gol, că arăta ca un băţ, acelaşi preţ era."