Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
"Mă numesc Corina Macarie, am 35 de ani, acum. La vârsta la care trebuia să intru cu de-a sila în cimitir pentru a aduna castane pe post de muncă patriotică aveam 14 ani. Făceam «onorurile» de pe la 6 ani, când crucile şi îngerii din Cimitirul Central Cluj mă înspăimântau.
Detaşamentul meu de pionieri nu ştiu cum se face că ajungea mereu fruntaş. Poate că şi concurenţa era o chestiune la fel de relativă ca astăzi, când mă întorc pe firul memoriei înapoi, la zilele acelea din Hajongard. Cel mai mare şi cel mai vechi din Cluj - Hajongard. Elegant, tăcut şi frumos aş spune acum, Cimitirul Central era pentru mine doar locul în care mergeam să adun castane. Prin tăcerea şi pustietatea lui îngheţată, populată cu figurine din marmură şi ciment, mă făcea să mă simt speriată de propria-mi vivacitate.
În Parcul Central, în Grădina Botanică sau poate pe aleile dispărute ale oraşului pe unde mai existau încă nişte rămăşiţe de castani se înghesuiau toţi pionierii să adune cele două kilograme de castane obligatorii. Singurul loc unde mai puteai găsi castane rămânea cimitirul.
În primăvara lui '89 ni s-au cerut castane pentru Plafar. Obligatoriu. Am încercat să ripostez: «Castane, primăvara?!.. Şi dacă nu găsim două kilograme?». Dirigintele, profesor de fizică, m-a privit peste ochelari: «În tot Clujul, mai găseşti două kilograme dacă mai cauţi», mi-a retezat-o scurt.
Am decis să merg la adunat de castane într-o dimineaţă de luni. De ani de zile mergeam la şcoală «de după-amiază». Nu erau nici şcoli şi nici clase destule pentru noi. Intram la ore pe la 13:00 şi ieşeam din şcoală pe la 7:00-8:00 seara. Părinţii mei mergeau la serviciu de dimineaţă.
Practic am crescut «cu cheia-n gât», fără să-mi văd prea des părinţii. Ca şi cum România, cel puţin pentru mine, era un soi de mare orfelinat, în care aveai părinţi, dar de fapt nu-i aveai.
Am intrat pe poarta cimitirului cu strângere de inimă. Bunica mea îmi spunea mereu pe vremea când încă mai trăia că în Hajongard n-ai de ce te teme. E doar grădină cu iepuri (n.a. - de la denumirea săsească - Hasengarten) ori grădină cu aluni. Dar... «cică unul trecea prin Hajongard. Venea de la schimbul doi de la IEIA. Şi era puţin cherchelit. Pe întuneric, a căzut într-o groapă proaspăt săpată. Şi, cum a ajuns jos, în fundul gropii, a auzit o voce care i-a zis: «S-a-nchis bolta (prăvălia - n.a). Numa' mâne mai dau răchie». De spaimă, dintr-un salt a fost afară. Dar a crăpat inima în el.
Şi eu îmi amintesc asta», povestea părinţilor mei Mihai Morar, pe atunci angajat al României Muncitoare. Părinţii mei completau povestea cu o alta. «Ştiţi că undeva, pe-acolo, ies catacombele Clujului. Prin '60 cică acolo i-au aşteptat Miliţienii pe nişte traficanţi de cafea şi pe nişte revoluţionari care s-ar fi opus regimului», comenta şi tatăl meu. Povestea îmi răsuna în minte în timp ce urcam pe alea din Hajongard. «Au fost toţi ucişi. Şi, la final, nu se ştie de fapt cine erau», completa prietena mamei, Dorina, vânzătoare.
Teama de a umbla prin cimitir creştea parcă la fiecare pas. La un moment dat, ceva ce semăna cu o piatră m-a pocnit peste umăr. Am sărit îngrozită... de-o biată castană picată neterminată, moartă în carcasa ei ţepoasă înainte de coacere. Printre morminte găseai câte-o castană mucezită. O puneam în punga de 1 leu, ruptă în fund şi înnodată. Puţine castane am adunat în acea dimineaţă.
Însă am început să bag de seamă numele înscrise pe monumente: Emil Racoviţă - speolog; Gheorghe Dima - în şcoala care-i poartă numele visam să ajung, muzică aşadar; contele Banffy Miklos, cel despre care auzisem tot felul de poveşti picante de la bunica mea, şi contesa Rhedey Maria; puţin mai sus Ion Agârbiceanu - pe care îl citisem la orele de română. Mi-am redescoperit oraşul de pe plăcile mormintelor, aşa cum nu-l puteam găsi în cărţile de istorie.
Castanii din Hajongard şi din celelalte părţi ale Clujului refuzaseră însă să rodească în martie! Tot dirigintele a venit cu... ideea: «Adunăm bani şi cumpărăm castanele de la depozitele Plafar. Nu se poate să nu facem norma». În aproximativ o săptămână clasa mea era din nou fruntaşă. Mama uneia dintre colege cunoştea pe cineva care lucra la Plafar. «Unde nu poţi te descurci», spuneau adulţii din preajma mea. Cu orice preţ, oare?! Până la răspuns, m-am «descurcat» iarăşi: un caiet «deosebit», nou-nouţ, contra unui set de creioane colorate aduse «pe sub mână» din Ungaria."
