Căţelul Nero, salvarea din salon

de Dan Cârlea | 16 Oct 2009 • 00:00

"Am un căţel pe nume Nero
Pe care-l spăl numai cu Dero,
Dan, cichi dan, cichi Nero huuu,
Dan, cichi dan, cichi Nero huuu,
La fotograf când e la fix
Îl spăl pe dinţi numai cu tix,
Dan, cichi dan, cichi Nero huuu,
Dan, cichi dan, cichi Nero huuu."

Aşa cânta ea şi râdea la final din toată inima, de parcă ar fi auzit versurile pentru prima oară. Blondă, cu ochii albaştri, foarte veselă, într-o cămăşuţă de noapte roz şi cu nişte sâni înmuguriţi bine de tot, m-a învăţat cântecelul stând turceşte în mijlocul patului dintr-un salon al Spitalului Cotroceni. Lumina intra prin geamul din spatele ei, cămaşa de noapte se aşeza bine pe genunchii albi ca pagina de word în care scriu acum şi eu eram foarte emoţionat.
Venisem noaptea, cu Salvarea, după câteva ore de aşteptat acasă.

La Salvare sunai nu chiar ca la Casa de Comenzi, adică degeaba, dar aproape. Fiindcă ei răspundeau destul de repede, dar de venit... greu de tot.

Dar grija pentru oameni a Partidului, personal a "Tovarăşului" Nicolae Ceauşescu, era neţărmurită. Aşa, cel puţin, spunea propaganda de dimineaţa până seara la televizor, adică de la ora 20:00 la 22:00, cu imnul inclus.
Să aştepţi Salvarea pe marginea patului, sufocându-te de moarte, era o adevărată încercare iniţiatică a răbdării şi un cârcel al năzuinţei de a fi.

Maşina venea, în cazul meu, cam după 3-4 ore, care în momentele alea păreau secole. Şi era vorba de o nenorocită de Dacie break, fără nici o dotare în afara motorului, roţilor, şoferului şi a obositei doctoriţe. Un fel de taxi cu doctor la purtător şi fără aparat de taxat. Cum s-ar zice, un "pirat".

Mi-amintesc, într-o zi am mers cu Salvarea în viteză pe piatra cubică de pe Calea Plevnei, spre Spitalul Cotroceni, întrebându-mă dacă e bine să scap de sufocare, dar să rămân fără dinţi. Când alergai pe acolo îţi făceau organele ca zarurile la iams, nu alta.

Spitalul Cotroceni - o clădire veche şi cam depăşită pentru stilul pe care trebuia să-l aibă un spital din anii '80 - era ultimul refugiu pentru o grămadă de copii care stăteau în nişte saloane foarte mari, ca nişte săli de bal, cu o sumedenie de uşi deschise în timpul zilei. Dimineaţa intra femeia de serviciu, lăsa uşa deschisă la salon, trântea jos T-ul cu cârpa fleoşcăită în vârful lui, ca un stindard învins, şi mozolea totul cu apă şi clor, inclusiv papucii noştri pe care trebuia să-i recuperăm de sub pat, tocmai de la perete, după plecarea ei.

Mâncarea era cum ştie toată lumea, aşa că mama venea în fiecare zi cu cocoaşa plină şi începea să repete tabla împărţirii: 10 lei la portar, un pachet la asistentă şi o vizită la doamna doctor P. Vizită încheiată prieteneşte cu cel mai mare plocon. Cine crede că asistentele nu erau amabile se înşală şi face un grav păcat. Odată, după o proaspătă internare a mea, se duce mama şi-i dă pacheţelul unei asistente. Care îi mulţumeşte, numai zâmbet, şi-i spune: "Dar să ştiţi că noi lucrăm în ture". Normal că a omenit mama toate "turistele", că deh, un băiat avea.

Dar era şi distracţie. Ziua ne strângeam într-un salon mai mulţi copii cam de aceeaşi vârstă şi era parcă mai frumos ca afară. Acolo am cunoscut un puşti extrem de talentat la artele marţiale, dădea nişte picioare pe sus de ziceai că nu-i adevărat.

Dar cel mai mult mi-a plăcut puştoaica blondă, pe care mi-am promis că o voi căuta peste câţiva ani. Promisiune încălcată ca şi aceea de a deveni indian, cowboy sau Ceauşescu.

Pe la 15 ani, am scăpat de Salvare, căci unei asistente i s-a făcut milă de mine şi m-a învăţat să-mi fac singur injecţie în venă. De cele mai multe ori, de atâta aveam nevoie, de nişte miofilin cu hidrocortizon hemisuccinat şi nu de internare.

Noaptea, pe când prietenii mei alunecau prin somn spre ziuă ca pe gheaţă, fierbeam seringa de sticlă, îmi legam garoul cu dinţii şi împingeam încet, să nu sperii sângele, serul salvator, după ce-mi spărgeam de două-trei ori vena. Răsuflam uşurat aproape de venirea zorilor, când adormeam puţin, înainte de a sări pe scara sau pe tamponul lui 41, spre şcoală.