x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Chelia, o freză cu impact. "Eram privit ca un puşcăriaş"

0
Autor: Paula Anastasia Tudor 08 Aug 2009 - 00:00
Chelia, o freză cu impact.


5112-98959-untitled1.jpgDupă ce-a terminat liceul, a dat imediat la facultate, la Timişoara - profil politehnic, dar n-a intrat. Concurenţa mare pe-un loc, 12 inşi, plus poate şi ceva neşansă, l-au făcut pe Ladislau Buda (Laci) din Oradea să pornească într-o activitate de cercetare-documentare a facultăţilor care mai aveau locuri rămase neocupate şi aveau şi sesiune de toamnă.

Dacă fetele îşi mai puteau permite să rateze prima admitere şi să încerce anul următor, la băieţi era mai complicat. Îi aştepta la cotitură armata cea lungă şi grea "în termen". Adică un an şi şase luni de munci agricole, de săpat la canal şi tot felul de asemenea activităţi - cu totul alt regim faţă de cei care-şi făceau stagiul la termen redus. Înainte de înscrierea la IPG Ploieşti ("Petrol şi Gaze"), unde rămăseseră cele mai multe locuri (avea renumele că se intră uşor, dar se termină foarte greu, de ai fi zis că vorba aceea, "primii şapte ani sunt grei, pân-ajungi în anul trei", a pornit din IPG), Laci a primit ordinul de recrutare. La unitatea de infanterie din Mihail Kogălniceanu, Constanţa.

"Am dat examenul de admitere la facultate pe la jumătatea lui septembrie, iar după câteva zile trebuia să mă prezint la unitatea din Kogălniceanu. Am întrebat la Garnizoana Oradea, dacă mai pot sta câteva zile, să aştept re­zultatul şi să mă prezint la Ko­găl­niceanu cu o întârziere de maxim 3-4 zile. Iar răspunsul foarte amabil a fost: «Da, puteţi să mai întârziaţi, doar că vă vom considera dezertor». Era mai mult decât suficient să mă duc la timp la Kogălniceanu.

M-am tuns scurt şi-am plecat. Desigur, primul lucru a fost să mă tundă chel. Să se vadă cine este nou, «biban». Am stat două zile la cules cartofi şi o zi la strânsul fânului. Chiar când mă spălam pe chelie după praful de la fân (sâmbătă, a treia zi) vine un ofiţer şi mă anunţă că am intrat la facultate, drept urmare o să plec acasă. Deci am fost lăsat la vatră după trei zile.

Acolo, era o unitate numai pentru cei în termen, printre care mulţi ve­niţi de la «specializare», din puşcărie, şi poate, şi din cauza asta, Kogăl­ni­cea­nu era rampa de lansare pentru Ca­nal. Din Kogălniceanu am luat un au­to­buz până în Constanţa. Şi, deşi era plin-plin, în jurul meu s-a făcut imediat loc. Eram cu valiza de lemn, chel, îm­brăcat în raiaţi negri, pulover negru, bronzat după trei zile de stat la soa­re... ce mai, omul de la «Facultate».

 Din Constanţa aveam tren direct pâ­nă-n Oradea. Nu aveam foaie de parcurs, aşa că mi-am luat eu biletul. Deşi pu­team să nu-mi iau. La cum arătam, ni­meni nu a îndrăznit să mi-l ceară. A venit conductorul pe la Basarabi, dar, când am încercat să duc mâna la bu­zunar, mi-a spus repede: «Pe-al dum­nea­voatră l-am văzut deja»... Păi, când? Că vagonul nostru se formase în Constanţa!

Da, clar arătam a puş­că­riaş. Mi-am dat seama mai ales când i-am văzut pe cei din compartiment cum mă priveau. Erau două fete şi doi băieţi, speriaţi de-a binelea, care se ui­tau la mine mai mult cu coada ochiu­lui. Aşa că am ieşit în hol şi m-am rezemat de geamul compartimentului. At­mosfera s-a detensionat o dată cu gea­mul, care s-a desprins cu tot cu cheder, şi eu m-am prăvălit spectacu­los înapoi în compartiment. După aceas­ta, am început trăncăneala, ne-am cunoscut şi au răsuflat şi ei uşu­raţi. Unul dintre ei era viitorul meu co­leg de an la I.P.G., mai mult - chiar li­der de Ligă.

Nici când am ajuns acasă n-am pu­tut scăpa de stigmatul Kogălnicenilor. Atunci era moda cu fugitul în Ungaria şi, cum încercau asta mult prea mulţi, cei care erau prinşi nu mai stăteau în arest. Îi băteau bine, îi rădeau în cap şi le dădea drumul. Şi, cum şi eu eram la fel de tuns, şi nu era chiar o tunsoare la modă, când mergeam pe stradă ăştia «ca mine» mă salutau şi mă în­tre­bau pe unde voiam să trec, unde-am fost prins... de-astea. Peste două săptămâni, m-am dus la Bacău, unde erau repartizaţi toţi teriştii de la Petrol şi Gaze. Evident că acolo nu te tundea nimeni chel. Ba mai mult, toţi cei tunşi ca mine erau priviţi de ofiţeri ca fiind «cu probleme»."

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de