x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Cu armata, la cules de morcovi

0
Autor: Carmen Preotesoiu 01 Apr 2009 - 00:00

Vali Cristea avea 19 ani în 1989. Încă din septembrie 1988, de-ndată ce a terminat clasa a XII-a a liceului CFR, a trebuit să-şi pună uniforma de soldat şi arma în spate. Vorba vine, căci de armă aproape că nici nu s-a atins, decât pentru o scurtă perioadă, de câteva săptămâni, mi­siunea principală a soldaţilor din acea perioadă nefiind instrucţia, ci munca. Cât mai multă şi mai spornică.



"Armata la mine a ţinut 1 an şi patru luni. Puteam să amân începerea stagiului, dar nu am vrut. Din clasa în care am învăţat, doar eu am ales să plec aşa de tânăr în armată. Aş fi putut să scap de ea sau să o încep mai târziu, mai cu seamă ca aveam un văr, care lucra la comi­sariatul Sectorului 6 Bucureşti şi care m-ar fi ajutat cu siguranţă.

Pe-atunci însă, nu prea aveam chef să mă angajez, să intru la stăpân, iar armata mi se părea un mod bun de a face să treacă timpul. Am fost un pic debusolat când am auzit că nu pot să fac armata în Bucureşti. Nu aveai voie să-ţi satisfaci stagiul mi­litar în oraşul în care locuiai. Aşa că, ajutat tot de vărul meu, am ajuns destul de aproape de casă, în Giurgiu. Înainte să plec în armată am avut grijă să mă duc la noul meu loc de muncă, pe care îl primisem prin re­partiţie imediat ce am terminat liceul. Pe diploma mea scria electromecanic-locomotivă. Am fost două zile la lucru, pe Griviţa, mi-am cunoscut şeful, după care am plecat. Era bine, că nouă ne mergea vechi­mea în muncă.

La unitatea din Giurgiu am ajuns cu trenul. Fratele meu m-a dus la gară. La intrare în unitate, mi s-a azvârlit un pachet de haine, mi-au luat toate lucrurile personale şi gata, erai soldat. Când să mă îmbrac cu ele, am constatat că pantalonii erau prea scurţi şi extrem de largi, iar bluza foarte strâmtă. M-am dus şi i-am spus cadrului militar care îmi dăduse hainele: «N-am ce-ţi face, schimbaţi-le între voi!», mi-a răspuns el, în sictir. Până la urmă, s-a rezolvat. Eram împărţiţi pe plutoane. Câte 30 de inşi. Ne-au cazat în camere mari, cu paturi suprapuse. Noi, «bibanii», adică începătorii, stă­team la parter, veteranii, la etaj. Ţin minte că ne făceau tot felul de farse, ca să ne simţim prost. Ba să măsurăm camera cu beţişoarele de chibrit, ba să scoatem apa din toaletă cu un ciorap.

Cea mai îngrozitoare a fost când un veteran a venit şi şi-a făcut nevoile în camera noastră. Am avut noroc că erau foarte puţini veterani şi nu ni se prea intersectau drumurile, mai ales că, după două zile de la sosirea noastră, am şi fost trimişi la cules de roşii. Ne-au dus la 30 de kilometri de Giur­giu, ne-au cazat într-o şcoală, iar nor­ma era de 70 de găleţi pe zi de persoa­nă. Mai toţi care eram acolo ve­nise­răm cu pile, nu eram obişnuiţi cu munca. Doar câţiva din Moldova ce mai trecuseră pe la câmp, în rest, băieţii erau cu mâini fine, nemuncite. După câteva zile de muncă, aveam degetele zgâ­riate, mă usturau, mă dureau. Noi voiam să tragem cu puşca, nu să mergem la câmp, dar ni s-a spus clar: «sunteţi la categoria munci»."

După culesul roşiilor, Vali a spe­rat că o să facă şi instrucţie însă, în afară de adunarea de dimineaţa, apelul, armata lor nu avea nimic în comun cu imaginea soldatului pe care tinerii o aveau în minte. "Am continuat cu culesul morcovilor. Era atât de frig, că ne îngheţau mâinile. Ne dăduseră pufoaice, numai să stăm pe câmp, să nu ne plângem şi să muncim.

Singura distracţie a noastră erau zilele în care ne scoteau în oraş, la teatru. Ne puneau să cântăm tot drumul şi băteam pasul de defilare, în ritmul muzicii. Lumea ne privea cu drag. Unii dintre noi găseau tea­trul ca cel mai minunat mijloc de a se odihni, de a dormi. Dacă distracţia noastră era teatrul, pentru ser­genţii majori era să ne pună să cântăm la apel cu casca pe faţă. Noi nu aveam mască de tip ursuleţ, ci de tip elefant. Râ­deau de noi. Ştiu însă că ne interzi­ceau să cântăm «Deşteaptă-te, ro­mâ­ne!» Puteam intona orice alt cân­tec patrio­tic, dar pe acesta nu. Nu ni s-au dat niciodată explicaţii de ce..."

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de