x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Cum am ajuns secretară de partid"

0
Autor: Irina Munteanu 10 Iul 2009 - 00:00

În 1989, Corina Grigorescu avea 26 de ani şi lucra ca laborant la Laboratorul Central de Diagnostic Sanitar-Veterinar. "În laboratorul nostru se recoltau probe din cadavre sau din animale vii de la ferme, se puneau pe medii de cultură, creşteau, apoi doctorii le vedeau la microscop şi puneau diagnostice.



Apoi se făcea o antibiogramă, ca să ştie ce să le dea animalelor să le salveze. În vremea aia se punea accent pe caii de rasă. Plecau multe animale la export şi trebuiau să aibă un certificat care să le ateste sănătatea perfectă.

Mai aveam şi timp de noi, se mai putea trage şi un chiul. În răstimp, când eram ferite de ochii şefilor, aduceam crăticioara cu ceară de acasă şi penseta şi le epilam şi le pensam pe colege.

Minunatul sistem ne scotea în halate albe, ne punea în mână greble, mături, tomberoane şi ne punea să facem curăţenie pe străzi. Noi, cei din laborator, eram trimişi pe linia tramvaiul 2, în Giuleşti, unde era zonă de case şi sărăcie lucie. Localnicii se uitau la noi dindărătul curţilor, fără să mişte un deget. Când terminam ne duceam aşa, plini de praf, la serviciu, să ne continuăm munca în laborator. Ziceam totuşi mersi că nu ne pune să facem curat după program. Domnul Ştefănescu, de la partid, ne aducea vestea că trebuie să mergem la curăţenie, şi să vezi ce bombăneală era!

Când aveam activitate de ieşit în stradă era un bun prilej pentru noi să ne aşezăm la cozi. Se zvonea «vedeţi că acolo se dă...» şi mergeam imediat şi luam ness, unt, cacao, ciocolată chinezească, fructe exotice, ţigări chinezeşti sau cafea.

Acasă aveai timp liber; viaţa nu se derula atât de tre­pidant ca acum. Iar eu îmi petreceam timpul liber citind «Torente» de Marie-Anne Desmarest, «Forsyte Saga» de Galsworthy, «Kristin Lavronsdatter» de Sigrid Undset, o autoare care a luat Premiul Nobel pentru literatură, Vlad Muşatescu, Rodica Ojog Braşoveanu, Agatha Christie, Rebreanu, Cronin, Maurice Druon, Mauriac. Mai erau la modă şi romane ca «Spitalul Municipal», «Sorel şi fiul», «Obstacole», «Vin ploile» şi «Cartea de la San Michele» a lui Axel Munthe. Făceam sandvişuri cu ce se găsea pe vremea aia, mâncam şi citeam.

Printre toate aceste activităţi, periodic şi sistematic apăreau şedinţele de partid, pentru că partidul suprave­ghea şi superviza tot. Şedinţele de partid erau de două feluri: ordinare, unde se discutau diverse, şi extraordinare - unde se făceau alegeri. La una dintre şedinţele ordinare, eu, care mă aşezasem la mijlocul rândului, ca să nu fiu chiar în spate, între cei care vorbeau între ei, nu erau atenţi şi erau vizaţi de şefi, m-am apucat să citesc Cornel Udrea, un umorist care a scris «Obiceiuri de nuntă la cangurii şchiopi» şi «Duminica la iarbă verde». Udrea are un umor aşa de spumos, iar eu îmi tot imaginam ce citeam şi mă pufnea râsul. Au început să îmi curgă lacrimile, am muşcat din batistă, până când un coleg de lângă mine mi-a smuls cartea şi mi-a spus: «Potoleşte-te, că ăştia nu te dau afară doar din sală, te dau din partid!». Şi soţul meu, ofiţer, îmi tot repeta acasă: «Potoleşte-te cu bancurile, că am să vin acasă într-o zi şi n-am să te mai găsesc!».

În instituţia unde lucram erau două tabere de doctori, biologi şi chimişti: una era cu directorul, alta cu directorul adjunct. Taberele astea se luptau pentru putere, iar uneltele prin care se dădea lupta eram noi, cei mici. Neutru nu puteai să fii, aderai la o tabără şi spionai. Se ducea vorba de colo-colo, ne urmăream reciproc. Pentru mine era o distracţie, o pată de culoare pe toată stereotipia; adică te făcea să te simţi mai viu. Fiecare dintre aceste tabere voia şefia, supremaţia, şi acum mă întreb de ce oare, că la salariu nu erau diferenţele de acum. Cred că era totul de amorul artei. Susţinerea venea de la partid. Într-o zi ne-am adunat «membri şi membrane», cum ne ziceam între noi, la o şedinţă pentru alegerea secretarului de partid. Am fost aleasă în BOB, adică biroul organizaţiei de bază. Acolo erau nouă persoane care aveau rolul să-l sprijine pe secretar. Apoi s-a trecut la alegerea secretarului. Toată lumea aştepta cu sufletul la gură să vadă din ce tabără va fi acesta. Tovarăşul Ştefănescu dădea de obicei sugestia, iar căţeluşii dădeau din coadă şi aprobau. Ştefănescu auzise şi el de disensiunile dintre noi şi de data aceea a impus el secretarul, ca să se termine povestea. Spre stupefacţia tuturor, mi-am auzit numele şi nici eu nu am ştiut bine ce m-a lovit. M-am văitat unui coleg, m-a pufnit plânsul, am spus «nu» cât am putut. Dar colegul mi-a spus: «Nu ştiţi că, dacă nu sunteţi cu ei, sunteţi împotriva lor? Lăsaţi, că veţi fi ajutată!». Când am ajuns acasă pluteam pe nori de mândrie, că am ajuns secretară de partid fără să fac nici cel mai mic efort".
Citeşte mai multe despre:   partid

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de