Cum se fura curent în căminele studenţeşti

Directorul de cămin studenţesc se comporta asemenea unui kappo într-un lagăr de concentrare. Tăia şi spânzura, te verifica dacă eşti la ore, nu aveai voie să ai nimic compromiţător în cameră iar dacă te prindea cu iubita sau cu reşoul în priză în cameră, erai exmatriculat.

Să obţii un loc la cămin în 1989 nu era greu, însă ceea ce urma se transforma în coşmar. Orice pas, orice ieşire ori intrare îţi era suprave­gheată şi, după câte se spunea pe atunci, directorul căminului avea o condicuţă în care nota orice gest puţin mai "altfel".

Căminele de fete aveau mai abitir un regim special, pentru ca nu cumva vreun băiat să pătrundă. La ora 20:00 erau ferecate cu cheia şi dacă întârziai pe afară trebuia să-i dai portarului măcar 5 lei bac­şiş să mai intri, fără să ai însă si­guranţa că nu vei fi apoi raportată mai sus.

Vizitatorii erau ţinuţi jos, "la poartă", studenta de serviciu în timpul zilei făcând non-stop naveta între etaje pentru a le chema pe cele căutate de rude, colegi sau prieteni. Însă toate acestea ar fi putut fi trecute cu vederea dacă n-ar fi existat zbirii: directorul căminului şi administratorul, care-ţi in­trau în cameră la orice oră din zi şi din noapte, fie că erai prezentă, fie că nu, pentru a-ţi căuta prin lucruri.

Anca Apostoae (39 de ani) era studentă la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Iaşi. "Îmi amintesc doar prenumele directorului din căminul meu, T18 – Steluţa. Era profesoară la Facultatea de textile şi, deşi n-avea nici o legătură cu fa­cultatea la care învăţam eu, făcea zile amare tuturor.

Ferească Dumnezeu să te fi găsit în cameră în timpul zilei, atunci când ar fi trebuit să fii la cursuri, pentru că îţi cerea orarul să verifice! Au existat cazuri în care chiar a plesnit fete ce au îndrăznit să-şi justifice într-un fel sau altul prezenţa în cămin. Mai mult, îţi umbla prin lucruri şi, dacă îţi găsea un Palmolive de import, pe care mama ţi-l făcuse cadou pentru a-ţi parfuma pu­loverele sinte­tice, te chestiona de parcă ar fi fost miliţian. Nu aveai voie ca în cameră să ţii veselă ori borcane, patul trebuia făcut, măturată încăperea, chiuvetele spălate, ru­fele puse la uscat as­cunse vederii. Pe calorifer nu aveau voie să stea şi, de altfel, nici nu ar fi avut vreun rost, de vreme ce acesta era ori­cum rece. De fumat ce să mai spunem? Era un viciu care te putea costa exmatri­cularea, dacă-l practicai în camera de cămin.

Erau interdicţii peste inter­dicţii, dar farmecul era să le încalci. Doar faptul că venea un coleg în ca­meră, chit că voia doar să te ajute să-ţi faci o planşă la desen tehnic, era o reuşită care te umplea de adrenalină. Iar băieţii veneau, în ciuda tuturor celor care pândeau: urcau pe gratiile puse la ferestrele căminului, de la parter şi etajele I şi II, şi nu puţine au fost cazurile când, surprinşi pe holuri de zbiri din conducere, au sărit pur şi simplu pe geam. Însă probabil că au avut un înger păzitor, pentru că nu am auzit să-şi fi rupt vreunul vreun picior. Am auzit, în schimb de fete date afară din cămin şi care s-au ales cu mari probleme la fa­cultate pentru că au fost vizitate de iubiţi în timpul nopţii. Şi asta pentru că se făceau controale şi noaptea. Directorul avea cheile tuturor camerelor şi putea intra oricând.

Cu toate riscurile, în fiecare ca­meră de cămin exista un reşou im­provizat, pentru încălzit. Crea­tori erau băieţii, iar beneficiare – fetele. Atunci când era lumină, ţinând cont că prizele nu func­ţionau, se foloseau duliile de la bec. Practic, de dulie era legat un fir care funcţiona, la celălalt ca­păt, ca o priză (adică avea două borne din sârmă îndoită), contactul fă­cându-se de la întrerupător.

Atunci când se controlau ca­merele de către directorul şi administratorul căminului, adică dimineaţa, când eram la ore, şi seara, în prezenţa noastră, în dulie era pus becul, iar im­provizaţia – bine as­cunsă în genţile cu care mergeam la cursuri. Totuşi, noaptea le fo­lo­seam fie pentru a pune un reşou în priză, fie pentru a fierbe un ceai sau a face o tocăniţă de cartofi. Într-o noapte, am pus un ibric să fac un ceai, însă nu mi-am dat seama că întrerupătorul era des­chis. Am luat în mâna stângă priza improvizată, legată de un fir din tavan, iar în dreapta şte­cherul reşoului. Când am încercat să le cuplez, m-am electrocutat. Şi nu un pic, ci cumplit. Încercam să arunc firele din mâini, dar parcă erau lipite de piele. Mi se în­ce­ţoşaseră privile, simţeam că mă ia frigul. Cred că puţin a durat să nu mor. Dar am avut noroc – nu ştiu ce s-a întâmplat, dar am zburat până în celălalt capăt al ca­merei, adică vreo cinci metri. Lumina nu s-a întrerupt, pentru că în siguranţa de la tabloul electric, în loc de liţă pusesem un cui, ca să re­ziste reşoului. Trei zile am avut mâinile amorţite şi răni în palme."