Darul de la Casa de Copii

Am trăit alături de ei. De copiii de la orfelinat, cu care tatăl meu mă obliga să fiu bună şi să împart (îi mulţumesc că mi-a dat această preţioasă lecţie de compasiune!). Eram cred că în clasa I, când i-am povestit de o colegă de la Casa de Copii care rămăsese orfană de mamă.

A doua zi, pentru că aşa îmi ceruseră părinţii, fetiţa a fost invitată să mănânce la noi acasă, după ore. Nu mai ştiu nici măcar cum o cheamă, îmi amintesc că era tunsă foarte scurt, băieţeşte, şi avea ochii mari şi trişti. Mai ţin minte ascuţitoarea sub formă de contrabas, roz şi "made in China", pe care ea o văzuse pe masa unde-mi făceam temele. I-a plăcut şi i-am dat-o, deşi aveam inima strânsă. Eram un copil egoist care abia învăţa primele lecţii. A plecat cu ascuţitoarea mea în buzunar şi cu braţele încărcate de gutui...

Şcoala mea generală este peste drum de Casa de Copii. Blocul în care m-am mutat, prin clasa a III-a, avea tomberoanele gard în gard cu orfelinatul. Mă duceam cu găleata la gunoi şi trăgeam cu ochiul în curte. Mi se părea înfricoşător, un fel de puşcărie în care sunt închişi copiii condamnaţi la nefericire. Erau, di­mi­neaţa, colegii mei de clasă. Aceeaşi învăţătoare ne punea să buclăm "a"-ul, aceleaşi bănci înguste ne ţineau prizonieri în timpul orelor, aceleaşi cravate ne fâlfâiau pe piepturile costelive (ei nu aveau inel de cravată şi nici cămăşile călcate...).

După însă, cei cu părinţi plecam înspre casă, ei se întorceau la "Casă". Nu vorbeau niciodată cu noi despre ce se întâmpla acolo. Nu îndrăzneam să-i întrebăm pentru ce motive sunt acolo. Aveam un coleg, Cristi, al cărui tată murise. Mama, femeie simplă, de la ţară, îşi dăduse amândoi copiii la orfelinat, pe Cristi şi pe sora lui, pentru că nu avea cu ce să-i crească. La sfârşitul săptămânii, îi vizita. Cristi avea mintea iute, prindea din zbor tot ce se preda în clasă, mă gândesc că dac-ar fi avut şi părinţi, drumul lui în viaţă ar fi fost mai uşor. Aşa, singura lui mare dorinţă rămăsese ca mama să facă rost de bani şi să-i ia înapoi acasă pe el şi pe sora lui.

Până în clasa a VIII-a, când ne-am despărţit, nu se întâmplase asta.         
Şi Onorică era tot de la Casa de Copii. Colegul meu de bancă, vreme de câteva trimestre. Nu se omora după şcoală, nici n-avea cine să-i ex­plice la ce e bună cartea... Avea în schimb o voce care te trezea din moarte clinică. În fiecare dimineaţă, înainte de prima oră, trebuia să cântăm imnul. "Trei cuuulori cuuunosc pe luuume..." Onorică stătea la juma de metru de mine şi era, ca­tegoric, cel mai tare afon din câţi am întâlnit în viaţă. Şi-avea o voce pu­ternică, acoperea toată clasa. Am dus muncă de lămurire până ce l-am convins că e de ajuns să mi­meze. Să-şi înăbuşe patriotismul...

Copiii de la "Casa de Copii" nu erau nici mai proşti, nici mai răi de­cât alţii. Erau însă mai nefericiţi de­cât oricare dintre noi. Şi-şi ascundeau nefericirea. Niciodată nu mi-am arătat, prin vorbe, compasiunea faţă de ei, mi s-a părut că asta i-ar putea jigni. Am priceput însă ceea ce ei nu ne povestiseră niciodată atunci când am intrat în Leagănul de copii.

Casa de Copii era pentru cei care mergeau la şcoală, în Leagăn stăteau preşcolarii. Era peste drum de blocul meu, o clădire mică, cu un etaj, în­conjurată de un gard mare de sâr­mă. Înăuntru, când se încălzea afară, vedeam grupuri de copii mucioşi, care plângeau în jurul unei educatoare. Şi-ntr-o zi, prin primăvara lui '89, mi-am făcut curaj şi am intrat. "Vreau doar să mă joc cu ei..." Aşa simţeam că trebuie să fac, ascu­ţi­toarea chinezească sub formă de contrabas îşi întorsese, peste ani, darul.

Îngrijitoarele m-au primit, deşi au fost puţin contrariate, la început. Şi-n fiecare week-end mergeam la ei. Să le vorbesc, să-i ating, să le şterg mucii. Se lipiseră de mine doi ţânci: Iulian şi Florin. Iulian era brunet şi avea ochii mari şi negri, o privire veşnic mirată. Florin avea un vârtej mare pe frunte şi-o privire serioasă.

Amândoi, în jur de 2 ani. Dacă n-aţi intrat niciodată într-un legăn de copii, n-aveţi cum să vă imaginaţi cum se agaţă de tine orfanii... Devii "mama" lor, "aerul" lor, "Dumnezeul" lor. Copiii vin pe lume din iubirea ce ne-o poartă Dum­nezeu, iar ei trebuie să împăr­tă­şească această iubire. Cui? Erau grupuri de 15-20 de copii şi-o singură îngrijitoare, intrată în rutină şi-n depresie. Probabil că există pe lumea asta şi meserii în care plânsul unui copil pare un fapt normal. Intră în banalitate. Mâncau în farfurii de metal şi dormeau în pătuţuri de fier. Cu grilaje de sârmă. Cu saltele din câlţi şi miros de urină. Dar nu de asta plângeau, ci pentru că treceau uneori zile la rând şi pe ei nu-i lua nimeni în braţe.

În septembrie '89 am luat la facultate şi am plecat la Bucureşti. Apoi a venit Revoluţia, sesiunile cu exa­mene, Piata Universităţii. În vară, am fost din nou la poarta Legănului. Am intrat în curte şi i-am căutat cu privirea pe "ai mei". Iulian nu mai era. Fusese adoptat de o familie din America, m-au informat îngrijitoarele. N-am ştiut dacă să plâng sau să mă bucur pentru el (atunci am plâns, acum mă bucur). Florin rămăsese. Deşi era pe lista celor care "pot fi daţi", ceva îl ţinea pe loc: avea o mamă. Locuia la 20 km de locul în care el plângea în curtea Lea­gănului, dar nu-l vizitase niciodată. Însă nici nu voia să renunţe la el. Florin era "neadoptabil", aşa că a rămas... al meu.

Un an mai târziu, l-au mutat într-o clădire nouă, amenajată la câteva străzi de Leagăn. Am mers după el acolo. Şi-n vara aceea, şi-n anul următor... Când mă vedea că intru pe poartă, faţa lui se lumina. Striga: "A venit mama". Era mândrie în vocea lui, se simţea pri­vi­legiat faţă de ceilalţi copii. "Ma­ma" îi spunea şi îngrijitoarei, şi bu­cătăresei, şi femeii de serviciu. Dar atunci când striga către mine, mi se părea că sună altfel. Îi duceam de mâncare, ceva dulce, şi împărţeam cu toţi copii. Îi duceam haine ră­mase mici de la fratele meu.

Într-o zi, când el se făcuse mai mărişor, cred că avea în jur de 5 ani, m-a luat de mână şi, cu hăinuţele în cealaltă, m-a dus în dormitor. O cameră uriaşă, cu douăzeci de paturi aliniate în şir, pe lângă perete. A mers spre patul lui şi a ridicat un colţ al saltelei. Apoi a netezit o bluziţă şi a pus-o dedesupt. La fel a făcut şi cu cealaltă. Mă uitam la el mirată. "Să nu mi le fure", mi-a încredinţat el secretul. Ştia, de la vârsta aceea, ce înseamnă să fi prădat şi cum să te aperi de hoţi...

În aceeaşi perioadă, Florin a fost tare bolnav. Avea ceva la stomac, nu mai putea să mănânce şi slăbise în­grozitor. Zile la rând nu a înghiţit de­cât ceai de mentă. Era într-o du­pă-amiază, copiii de la Leagăn mân­cau în curte, la mesele aranjate în "U", ca la nuntă. Mâncau singuri, cine nimerea lingura cu gura - bine, cine nu - să fie sănătos. Florin era bol­nav, nu putea ţine lingura în mâ­nă.

L-am ajutat, apoi îngrijitoarele au spus că trebuie să meargă la dormitor, să stea liniştit în pat. Înainte de asta, au simţit nevoia să-l îmbă­ie­ze, probabil şi pentru a-mi arăta mie, un om venit din afara sistemului, că băieţelul e îngrijit. L-au spălat într-o albie, în curte, sub văzul celorlaţi copii. Când l-au dezbrăcat de haine, corpul lui firav a început să tremure. "Ia uite la ăsta, numai caroseria a rămas din el!", a exclamat una dintre femei. Am plecat de acolo plân­gând. "Caroseria" a rămas să se odih­nească, în dormitorul uriaş.

A dat Dumnezeu şi s-a făcut bine... Iar câteva zile mai târziu, în Ajun de Paşte, am obţinut aprobare de la Leagăn să-l iau pe Florin la postul de radio local, unde lucram în acea vreme. A intrat în direct şi-a vorbit. Nu ştiu de ce, la un moment dat l-am întrebat "Cine este Dumnezeu?". Nu mai vorbisem despre asta cu el, habar n-aveam ce o să-mi răspundă. Nu mi-a spus nimic. S-a răsucit pe scaun şi mi-a arătat cu degetul spre perete. Spre icoana care era acolo. Ştia!

Am învăţat multe de la acest copil. De la orfanul crescut din mila statului. Nu eu l-am ajutat pe el, ci el pe mine... Într-o vreme, mi se părea de neconceput să nu-l înfiez. Faptul că îmi spusese "mama" mă respon­sabilizase. M-a trezit tot el, pe vremea când se pregătea să plece la şcoală şi la Casa de Copii.

Stăteam în curtea Leagănului, pe o bancă, când m-a anunţat, pe un ton serios: "Auzi? Eu ştiu că tu nu eşti mama mea!". L-am privit lung. "Mama mea adevărată a venit la mine şi m-a vi­zitat." În acea zi, a adevărului, poves­tea s-a sfârşit. Eu n-am mai trecut pe la Florin, ştiam că mama lui ade­vă­ra­tă va face asta în locul meu... Acum, Florin ar avea 22 de ani. Îmi pla­ce să cred că are o viaţă bună, o fa­milie adevărată şi că citeşte, din în­tâm­plare, aceste rânduri. Îţi mul­ţumesc, Florin!