De-a vacanţa printre blocuri în construcţie şi oase din cimitir

În anii copilăriei mele, cele mai râvnite jucării pentru băieţi erau cele chinezeşti. M-am bucurat din plin, pentru o scurtă perioadă, de o maşinuţă de pompieri pe care am căpătat-o de la mama ca recompensă pentru că am stat cuminte la injecţie.

E drept, şi cu ajutorul asistentei care a reuşit să mă convingă de faptul că-mi va face injecţia fără ac. Întâi mi-a arătat seringa fără acul pus, a anticipat că mă voi întoarce o dată de pe burtă să controlez situaţia şi abia apoi, după ce m-a convins că ştie să facă injecţia perfectă, evident a pus repede acul şi gata. Maşinuţa a fost a mea. Dar pentru puţin timp, fiindcă de mic m-am dovedit extrem de abil în a face afaceri şi tot felul de schimburi, astfel că pe maşina chinezească de pompieri am căpătat un avion de plumb, care făcea cel mult câţiva lei.

Anii au trecut şi noi, copiii părinţilor fără dare de mână, a trebuit să ne mulţumim cu jocuri mai simple, care nu necesitau cheltuieli importante. În unele cazuri era nevoie doar de curaj şi puţină bandă adezivă pentru a ne confecţiona arme so­fisticate din ţevi de plastic furate de pe şantierele patriei.

Muniţia era constituită din cornete făcute din caietele vechi. Asta în prima fază, căci după o perioadă am ajuns să cumpăr caiete noi pentru cornete. În privinţa curajului, credeţi-mă, era o adevărată probă de foc, o iniţiere aproape indiană în tainele maturităţii să furi pe înserat ţevi din blocurile ceauşiste aflate în construcţie şi păzite de câte-un muncitor afumat şi mai hoţ ca noi de şapte ori.

Odată eram cu Nelu într-un bloc şi, când a urlat paznicul la noi şi a pornit-o în urmărirea noastră cu un retevei în mână, am sărit de la etajul unu pe o movilă de pământ exact ca-n filmele cu Mărgelatu'.

Pe mine m-a cam durut o gleznă, dar Nelu n-a avut nimic, fiindcă era un băiat cu abilităţi fizice dovedite din plin numai în urmă cu câteva zile, când căzuse din viteză într-un şanţ de vreo trei metri. Noi stăteam ca paralizaţi pe marginea gropii, iar el a ieşit, s-a scuturat de praf şi a început să se hlizească şi să scuipe cu importanţă printr-o carie mică dintre dinţii din faţă.

Era dat dracu' Nelu, avea un fizic absolut ciudat: lat în umeri, dar cu un piept foarte plat, aproape scobit, nişte braţe musculoase, cu bicepşi mari şi cu o putere incre­dibilă. Când fugea, trunchiul îi era ţeapăn, uşor aplecat în faţă, mâi­nile i se mişcau înainte şi înapoi aproape drepte, fără să le îndoaie din coate. Alerga repede, dar ca­raghios rău de tot. În fine, im­portant în privinţa lui Nelu era altceva. Taina lui. Taină care, după ce ne-am împrietenit bine, a fost dezlegată la o şedinţă de pipi pe zidul blocului. Ei, cum să vă spun, doamnelor şi domnilor, Godzilla avea un fiu sau Yeti avea un guru tantric. În clipa aceea am ştiut că Nelu avea să devină un bărbat foarte respectat de femei şi chiar temut.

Un alt joc, la fel de îndrăgit ca trasul cornetelor cu ţevile de plastic era Cartoanele. Rupeam cele două feţe de la cutiile de chibrituri şi le puneam jos, într-un cerculeţ trasat cu creta. De la vreo 15 metri distanţă aruncam pe jos un lanţ, interesul fiind să scoţi cu lanţul tău cartoanele din cerculeţ.

Am fost un performer la un moment dat, avem un lanţ de câţiva metri pe care abia îl aruncam, dar şi când îl aruncam bine făceam ravagii în cartoane. Strânsesem câteva pungi pline, eram atât de bogat, încât la un moment dat, m-am plictisit şi le-am aruncat.

Totuşi, era timpul să mă matu­rizez. Am trecut la elefănţeii cu apă şi stropitul fetelor pe tricouri. Mai târziu, când s-a construit barajul de la Ciurel, copiii au căpătat un nou material de joacă: oase de morţi. Mormintele din cimitirul de pe actualul loc al lacului au fost trecute prin lama excavatorului şi pământul a fost pus prin spatele blocurilor din apropiere. Astfel că pentru o perioadă am avut şi munţi chiar sub balcoane.

Mirosea a hoit de ziceai că trăieşti la ecarisaj; numai o minune a făcut să nu izbucnească o molimă. Eu crescusem deja şi nu mă mai jucam la bloc, dar copiii care găseau movilele de pământ foarte atractive mai scoteau din când în când câte un os şi chiar un craniu. O vară întreagă a durat acest episod, apoi pământul a dispărut nu ştiu unde. Eram prea ocupat cu iniţierea, alături de prietenul Ma­rius, în tainele lichiorului ro­mâ­nesc ordinar pus de noi pe ascuns în sticle de whisky, luate de la taică-său. Taine pe care le-am descifrat pe aleile minunate ale Herăs­trăului.