Dorinţa din fiecare an, cu ghidon şi şa de piele

Era roşie. Strălucitoare. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Fusese pusă în mijlocul curţii, iar pi­cio­ruşul pe care se spijinea se înfundase destul de mult în iarba verde şi pufoasă din curte. Nu mi-am putut dezlipi ochii de la ea, decât în momentul în care verişoara mea, Cristina, mi-a sărit în spate şi mi-a zis triumfătoare: "Nu-i aşa că e frumoasă?". În mintea mea era o adevărată bijuterie, ceva la care nu aş fi putut visa niciodată: o bicicletă Pegas cu şaua reglabilă, din piele, şi cu oglinzi pe ambele ghidoane. O adevărată minunăţie.

Cris­tina o căpătase drept cadou de la părinţii ei pentru împlinirea celor 12 ani. Nu-mi părea rău că ei aveau maşină mică şi noi nu, deşi mare era tristeţea când o vedeam pe mama cărând sacoşele cu braţele, când venea de la Bucureşti sau, de exemplu, cum ne trezea cu noaptea în cap să stăm la ocazie, în staţia de autobuz, pentru a putea ajunge la timp la doctor, în Capitală. Nu-mi părea rău nici pentru portocalele pe care le aveau în permanenţă în casă şi care umpleau de mireasmă lucrurile Cristinei, mai cu seamă că mama ei obişnuia să pună cojile uscate printre rufele din şifonier. Dacă am invidiat-o vreodată, a fost pentru părul ei lung şi atât de cârlionţat, iar în acele momente o invidiam pentru bicicleta aceea cu care, credeam eu, aş fi putut străbate toată lumea.

Iar pe ghidoane aş fi pus toate bagajele mamei mele, ca să nu o mai doară mâinile, ca să nu o mai văd obosită şi chinuită. Mi-aş fi dorit să mă urc pe ea şi să bat uliţele satului. Cristina însă, doar o privea admirativ. Mi se părea atât de ciudat. Nu avea pic de praf pe ea, iar la noi în sat nu era strop de asfalt. Avea bicicleta de două zile în curte şi nici măcar o tură nu dăduse cu ea. Era ca şi cum avea cea mai delicioasă prăjitură pe masă şi în loc să o mănânce, o lăsa să se învechească. Eu nu ştiam să merg pe bicicletă. Aşa că nu aveam cum să-i cer bicicleta să o încerc.

Ţin minte că, în ziua aceea, nu am stat cu orele la ea, aşa cum făceam de obicei. Numai când priveam bicileta Pegas, mi se strângea inima şi nu mai eram bună de nimic. Părinţii mei aveau o bicicletă pe care o folosea când unul, când altul. Era mare, neagră şi cu cadru. Foarte greu de mânuit. Singurele dăţi în care mă atingeam de ea erau atunci când mama sau tata îmi puneau o perniţă pe cadru şi mă luau cu ei la plimbare. Moment în care trebuia să stau cu frică, ca nu cumva să îmi ajungă picioarele în spiţe. Aşa că tot drumul aveam picioarele ridicate, aproape de ghidoane, încordate la maxim, că atunci când co­boram de pe bicicletă abia reuşeam să-mi menţin echilibru, de cât de amorţite erau.

În ziua aceea, m-am dus direct la bicicleta din curtea noastră. Am apucat-o de ghidoanele acelea mari şi negre, ca nişte coarne şi am ieşit la poartă cu ea. Mi-am pus piciorul stâng pe pedală şi după ce îmi luam avânt cu piciorul drept, tot pe acelaşi picior încercam să-l vâr pe sub cadru şi să pedalez. Era greu. Nu reuşeam deloc. Până la urmă am descoperit prin intersecţia comunei în care locuim un stâlp de telegraf. Aşa că mi-am zis să mă sprijin un pic de el, poate o să reuşesc. A fost mai rău. Am zgâriat bicicleta, am şi căzut şi nici nu am învăţat să merg.

După ce năduşisem suficient de mult cât să mă las păgubaşă, supărată şi epuizată de la atâtea încercări eşuate, am simţit la un moment dat că bicicleta nu se mai clatină, am vârât piciorul drept pe sub cadrul bicicletei şi am început să pedalez, de parcă bicicleta era strunită de o mână invizibilă. Cu faţa îmbujorată şi plină de stropi de sudoare, am început să râd zgomotos, când aud în spatele mele: "bravo, ai văzut că ai reuşit?". Sănduţa, fata a cărei casă era chiar la răspântia dintre drumuri, ţinea zdravăn, cu ambele mâini, suportul de fier pe care era şaua. M-am uitat câş la ea, un pic ruşinată.

Cu blândeţe şi răbdare, Sănduţa nu s-a lăsat în acea zi până nu m-a învăţat să merg pe bicicletă. Strâmb, cu piciorul pe sub cadru, cocoşată. Dar mândră şi fericită. Am crescut, şi odată cu trecerea timpului, piciorul drept a aterizat pe cealaltă parte a bicicletei, iar înălţimea mi-a permis să ajung cu picioarele la pedale şi cu fundul pe şa. Cu toate astea, în fiecare an, la Deniile de Paşte, îmi luam un firicel de sfoară pe care făceam câte 12 noduri, pe care, la sfârşitul slujbei de joi seara, denia babelor, cum i se spunea pe la noi, le desfăceam şi îmi puneam dorinţe. An de an, prima dorinţă pe care o rosteam era, inevitabil, să am şi eu o bicicletă Pegas, roşie, cu şaua de piele.