"Fură tata, fur şi eu, fură şi copilul meu"

Tot în 1989, cred că prin vară, m-am oprit la o cofetărie goală, unde se mai vindeau cel mult biscuiţi vârtoşi şi fără nici un fel de gust. Biroul şefei avea uşa larg deschisă, pentru că era zăpuşeală. Pe când intram, am văzut că vânzătoarea intră în birou cu o lădiţă cu lămâi. Am aşteptat să se întoarcă şi am avut naivitatea s-o întreb dacă au adus lămâi. "Care lămâi, dumneata visezi?! N-ai vă­zut că erau mere?!" Am plecat, cum se zice, cu coada între picioare, privind încă o dată în biroul cu pricina, unde lămâile se vedeau perfect printre foiţele de ambalaj.

Se ajunsese în 1989 la situaţia degradantă în care o diplomă de inginer sau din alte domenii să nu valoreze doi bani. Dacă lucrai în comerţ, erai om făcut. Statutul de vânzătoare la alimentara sau de aprozăreasă era invidiat şi de­venise net superior altor ocupaţii. Nici celelalte sectoare comerciale nu erau de lepădat. Se crease un lanţ clandestin care funcţiona în virtutea principiului: mă serveşti şi te servesc.

Puţina marfă primită se distribuia între vânzătoare, pentru ca acestea să-şi achite obli­gaţiile sau să-şi asigure nişte servicii. În felul acesta, ajunsesem să cumpăr săpun şi deodorant pe sub mână de la raionul de ciorapi. Combinatul a furnizat Partidului multe cadre de nădejde, printre care şi o jună cu puţină carte, dar cu mult tupeu, care, după ceva pospai ideologic la o şcoală de partid, a ajuns secretară cu pro­blemele comerciale pe mu­nicipiu. Drept urmare, cu toate restricţiile, nu mai putea circula nici 200 de metri prin oraş fără Dacia neagră, fapt ce-i permitea să ţopăie şi iarna în pantofi albi, cu toc de 10 cm. Cred că nu greşesc spunând că şi genul acesta de făloşenie ne­sim­ţită ne-a "ajutat" să-i urâm şi mai mult pe Ceauşeşti. Aveam la parterul blocului un şofer al unei Dacii negre a vreunui activist. Ajuns acasă, descărca din portbagaj, în văzul lumii, tot felul de lucruri care nu se găseau în comerţul pentru prostime.

În preajma Paştelui a coborât din maşină cu câteva cofraje de ouă. Văzându-l, o vecină mai curajoasă l-a întrebat ironic dacă şi-a luat "cota de ouă". Tipul s-a întors, a trântit cu călcâiul portiera şi i-a răspuns scurt: "M-am ouat!". În blocul vecin locuia şoferul directorului de la Avicola. Un târlete cu blugi de catifea raiată şi tot felul de geci care nu erau de găsit prin ma­gazinele comerţului nostru socia­list.

Venea ziua-n amiaza mare cu o furgonetă roşie, din care scotea saci cu pui, pe care abia reuşea să-i târască în casă. Asta în timp ce presa locală făcea mare tapaj pe seama unui preot bătrân, în cămara căruia se găsise "fabuloasa" cantitate de vreo 10 sau 15 sticle de 0,5 l cu ulei.

Întâmplător, am surprins o convorbire telefonică în care nevasta primarului, o simplă laborantă, aciuată la CTC, ca nu cumva să lucreze în schimburi, îşi întreba cu insistenţă nepotul, care încă nu ştia să vorbească bine, dacă a păpat în ziua aia banane. În respectivul birou lucrau femei care aveau şi ele copii sau nepoţi. Cu ce suflet ascultau astfel de convorbiri?

O colegă de birou a venit într-o dimineaţă disperată şi, cu lacrimi în ochi, ne-a povestit că fetiţele ei au văzut în balconul unui procuror care locuia sub ei o ladă cu portocale şi banane şi nu pot înţelege de ce nu li se cumpără şi lor.

Muncitorii se descurcau mai uşor. Mai toţi aveau gospodării sau rude la ţară şi mulţi îşi descopereau neamuri prin reţeaua comercială. Cei care nu aveau surse de aprovizionare erau mai ales cei cu diplome şi, adesea, cu funcţii. Nu o dată se vedeau puşi în postura ingrată de a primi, de nevoie, plocoane comestibile, în schimbul unei angajări sau schimbări a locului de muncă.

Se mai practica un soi de schimb interjudeţean. Dacă, de exemplu, plecai în delegaţie la Suceava, duceai cât mai multă hârtie igie­nică, produsă pe plan local, iar colegii de acolo pregăteau cât mai multe pachete cu detergent fabricat la Fălticeni – un soi de Dero care mai mult împuţea rufele decât le spăla. Nechezolul venea de la colegii din Bucureşti, ciorapii veneau cu un delegat de la Sibiu, pe bani, dar şi contra unei sticle de hipoclorit sau a unui snop de pungi din polietilenă.

Cota lunară de benzină de 20 de litri fiind insuficientă, se fura noaptea benzen într-o veselie, punându-se în pericol nu doar zona industrială, ci şi întregul oraş.

I-o fi venit lui Ceauşescu ideea că prin exportul masiv de alimente împuşcă doi iepuri deodată – plăteşte datoria externă în timp- record şi ne joacă pe degete cum pofteşte? Greu de spus, dar ştiut este că foamea îl poate determina pe om să comită multe fapte abo­minabile, inclusiv acte de caniba­lism. La noi, lipsa alimentelor a produs nu atât revoltă, cât a deschis apetitul pentru furt, şperţ şi alte soiuri de învârteli necurate. Ro­mânii au pierdut respectul pentru preceptele morale nu doar pentru că li s-a îngrădit accesul spre bise­rică, ci şi pentru că au fost obligaţi să se descurce prin orice mijloace şi, de cele mai multe ori, conform zicalei: "Fură tata, fur şi eu, fură şi copilul meu"
Ana Delnea