Furt de melodii cu purici

Eram în clasa a XII-a şi ascultam CC Catch şi Modern Talking, Savoy, Angela Similea şi Loredana Groza. "Bună seara, iubito/ Te aştept ca şi când/ Numai dragostea noastră ar fi pe pământ".

Colecţionam plăci şi aveam grijă, ca de ochii din cap, de acul de la picup. Să nu se rupă, se găseau greu. Suflam peste plăci înainte de a le pune pe platan, curăţam acul picup-ului de scame ima­ginare, încet, ca un chinez care repară ceasuri de mână, şi apoi, în desăvârşirea ritualului, mă aşezam pe covorul persan din sufragerie turceşte, faţă în faţă cu capacul argintiu cu găurele, ce servea drept difuzor.

Cădeam în vrajă. Sunetul era încet şi înfundat. "Ca şi când/Ca şi când/Ca şi când...". De la atâta ascultat, plăcile se zgâriau. Plus că nu puteai să te mişti prin preajma picup-ului, ca să nu sară acul pe placă, aşa că toată casa mergea pe vârfuri.

Cine avea mag era pe o treaptă superioară a evoluţiei. De benzi cu muzică străină se făcea rost mai uşor decât de plăci.

Prin iarna lui ’89 am primit cadou un casetofon, adus cu eforturi mari de un văr care făcea excursii în scop de bişniţă în URSS. Cas-ul era argintiu şi mare, avea juma’ de metru lăţime – are şi acum, că nu m-am îndurat să-l arunc! – şi cântăreşte vreo 4 kg. O bijuterie. Avea şi radio pe care prindeam, cu purici, "Vocea Americii" şi vara – "Radio Vacanţa".

Pe mine mă interesa, de când descoperisem REC şi PLAY, doar mu­zica străină. Întotdeauna în carcasa casetofonului era fixată o casetă – AGFA era pe atunci regina, putea fi ştearsă şi reînregistrată de mai multe ori – şi deasupra erau apă­sate, concomitent, REC, PLAY şi PAUSE. Să nu pierd nici un acord din melodie, cu butonarea. Căpătasem dexteritatea unui pianist. Când începea hitul, acţionam repede PAUSE şi degetul îmi tremura. Melodia se auzea ca dintr-o găleată coborâtă într-o fân­tână adâncă. Ca din America până-ntr-un oraş de provincie al României comuniste. Nu ştiam cine cântă, cu atât mai puţin ce spune respectivul în melodie – la şcoală făcusem doar franceză şi, intensiv, rusă, din clasa a II-a – însă nu conta, aveam o "melodie străină". Le colec­ţionam de unde puteam, cu un soi de frenezie tipică maniacilor.

Dimineaţa, Radio Actualităţi di­fuza "Curierul Melodiilor". Aşteptam fie­care emisiune, care dura 45 de mi­nute, cu cas-ul pregătit. Oa­me­nii îşi dedicau melodii, "de la... pentru...", "Colectivul de oameni ai muncii de la... urează tovarăşului... sănătate şi spor...". În ultima vreme, nu era "Cu­rier" fără "Copacul" lui Aurelian An­dreescu. Spre dispe­rarea mea, pentru că dura mult şi mi se părea că fură din timpul melodiilor străine. După două-trei autoh­tone, strecurau şi un cântec de afară. Roxette, Scorpions, Alla Pugaceva. Era raţia noastră de evadare spre o lume interzisă. "Dincolo" chiar exista! Şi mi se  părea că pot, cu fiecare PLAY şi REC, să mă furişez acolo, măcar cu gândul.

Periodic, curăţam capul de redare şi pe cel de înregistrare cu beţişoare de urechi muiate în spirt. Pe vată rămâ­neau pete maronii. De la frecuşul benzilor magnetice. Semne distincte ale vieţii de dincoace...