x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Garderoba de coşmar

0
Autor: Andreea Sminchise 12 Sep 2009 - 00:00
Lidia Marinescu terminase Liceul pedagogic în vara lui 1989, iar toamna a găsit-o predând la o grădiniţă din Bucureşti.

"Cel mai mult m-am bucurat că am scăpat de uniformă. Dacă e să-mi aduc aminte cu amar de ceva din perioada aia, mă gân­desc la lipsa hainelor. Mă uitam întotdeauna cu invidie la colegele şi prietenele mele care aveau blugi aduşi din străinătate de diverse rude sau alte haine cumpărate de la bişniţari.

Eu locuiam cu părinţii mei şi ei aveau reguli la fel de stricte ca ale sistemului în ceea ce priveşte garderoba mea. Tata nu m-ar fi lasat niciodată să ies din casă cu părul lăsat pe spate sau cu o fustă care să salte de genunchi. N-aveam voie să port pantaloni - asta era obsesia mamei - şi nici pantofi cu toc. De altfel, singurii pantaloni pe care îi aveam în şifonier erau cei de la costumul de trening cu care mă du-ceam la orele de sport în liceu. Şi cei de pijama...

Nici când «am ieşit pe salariu» n-aveam voie să mă duc să-mi cum­păr haine singură. Mama mergea me­reu cu mine sau mi se dădeau haine de la prietenul tatălui meu, care le aducea de la polonezi.

Prima dată când mi-a spus tata despre el, am sărit în sus de bucurie. Îmi şi imaginam fuste de blugi, bluze colorate, panglici de păr... Dar tata nu m-a luat cu el. Mi-a zis: «Lasă, că ştiu eu ce să-ţi iau!». Şi s-a dus singur. S-a întors, evident, cu cele mai bătrânicioase costume din lume. Nici pe mama nu aş fi văzut-o îmbrăcată cu ele.

Tata era tare mândru de el. M-a pus să le probez pe toate, să mă învârt prin faţa oglinzii şi jur că i se umezeau ochii când mă vedea îmbrăcată ca o babă. Şi eu aveam lacrimile în gât, dar ale mele erau de ciudă. După ultimul costum probat - un deux-piece mov cu dungi albe şi cu o floare mare în piept -, tata a început să aplaude şi mi-a zis emo­ţionat: «Ce frumoasă eşti!».

Ei, în momentul ăla, am izbucnit. N-am mai putut, pur şi simplu. Mi-au ţâşnit lacrimile, am aruncat sacoul de pe mine şi m-am repezit la co­şu­leţul de pe masa de cusut a mamei. Am luat foarfeca şi am început să ciopârţesc fusta, care trecea cu o palmă de genunchi. Acum, când mă gândesc, cred că am fost chiar de­centă. Adică am tăiat-o fix cu o pal­mă deasupra genunchiului şi i-am făcut o crăpătură pe un picior până aproape de fund.

Am tras de mânecile cămăşii până le-am desfăcut din cusături, i-am desfăcut nasturii până la buric şi am înnodat-o, lăsând să se vadă trei de­gete din pielea abdomenului. Şi mi-am desfăcut şi părul. Când am terminat, cred că arătam ca o ne­bună, cu freza vâlvoi şi cu o foarfecă în mână...

Tata rămăsese fără cuvinte, se uita cu ochii holbaţi la mine şi nu ştia cum să reacţioneze. Mama şi-a dus mâna la gură şi a început să plângă. Iar eu am aruncat foarfeca pe covor, m-am întors pe călcâie şi am intrat în dormitor.

Vreo săptămână n-au vorbit cu mine. Tata era trist şi nu prea mai mânca, iar mama mă privea, parcă spunându-mi din ochi: «Vrei să-l omori pe taică-tu?». Am început să port hainele pe care mi le cum­părase, deşi încercam să le asortez cu unele care îmi plăceau. Până în '90 n-am avut ce face. Dar imediat după, mi-am cumpărat singură din salariu o fustă «de lambada», un tricou cu înscrisuri colorate şi o pe­reche de blugi mulaţi. Ai mei au oftat când m-au văzut îmbrăcată, dar nu mi-au spus nimic."

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de