x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Închisoarea mea din libertate"

0
05 Sep 2009 - 00:00
În toamna anului 1989 aveam 17 ani, mă aflam la un liceu în Deva şi locuiam într-un internat. Atunci am avut pentru prima dată sentimentul că apucasem pe o pistă greşită. Vă trimit aceste vagi amintiri ale mele de tânăr ascuns între zidurile de beton ale nomenclaturii comuniste. Mi se părea imposibil să mă debarasez de stările mele conflictuale, atât timp cât mă găseam sub aripa imprevi­zibilului.

În adolescenţă, în internat, visam de multe ori să am o viaţă bogată în evenimente, însă eram convins că ceea ce vedeam eu şi colegii mei în revistele culese de prin Occident, aduse de alte persoane şi pasate nouă sub forma unor lucruri interzise, gen prezer­vative, nu o să se întâmple niciodată. Lecturile mele de la biblioteca judeţeană, unde eram înscris de câteva luni, erau abuzive, căci căutam mai tot timpul acele cărţi pe care eram conştient că, datorită vârstei, nu o să le înţeleg.

Şi totuşi alegeam din rafturile infinite volume răpuse de ani, sub ochii indiferenţi ai unei bibliotecare spălăcite, cu ochelari fumurii, pe care apoi, în camera mea de internat, în frigul comunist, căci atunci şi frigul avea izul lui, le devoram în pace. Acele clipe nu le-am uitat. Trăiam în minciună, însă noi nu eram conştienţi de acest lucru decât în mică măsură. Nu puteam lupta noi, cei de atunci, împotriva adeversarului de pretutindeni, dar condamnam în gândurile noastre tot ceea ce însemna propaganda şi morala falsă, acompaniate de ne­bunie şi de nesăbuinţă.

Duminicile, cei care aveam ghinionul să ră­mâ­nem în internat, la ordinul directorului, ieşeam la muncă în faţa şi în spatele căminului, băieţi şi fete, cu greble şi lopeţi, să curăţăm în plină toamnă pământul acope­rit cu frunze putrede, căzute din abun­denţă din copacii bătrâni. Ea, pedagoga, între noi, ca un şef mare, cu toate că era mică de statură, în­demnându-ne mereu să muncim, să nu facem gălăgie şi să ne facem treaba cu responsabilitate, căci a doua zi directorul va veni să vadă ce am realizat. În această adoles­cenţă juvenilă am priceput un lucru, căci tot ceea ce mă înconjura în acele zile erau, de fapt, nişte şabloane, nişte lucruri făcute din granit pe temelii de nisip şi că într-o zi toate acele opere murdare vor dispărea.

Şi ca să minţi frumos erai învăţat. Şi mersul, şi gesturile tea­trale, chiar şi bătutul din palme era adus la rang de artă. Se obişnuia în acele timpuri, ştie toată lumea, ca elevii să presteze diferite munci în anumite perioade ale anului, practica aceea umilitoare, întru clă­direa socialismului. Am fost şi eu cu colegii mei, undeva în Munţii Retezat. Am fost cazaţi în nişte barăci de tablă şi placaj gros, cu paturi suprapuse, încât aveam senti­mentul că ne aflam într-un ghetou sau într-un lagăr nazist de exterminare din timpul războiului. Nu aveam decât foarte puţin din pu­ţinul pe care oamenii de rând îl aveau în acele timpuri, şi aici mă re­fer în special la mâncare.

Macaroane cu sos stricat la amiază, iar seara ghiveci cu legume mirosind numai a carne, dar şi a soia sau a alte ingrediente pe cale de dispariţie. Comunismul era undeva la apogeul său, însă noi nu aveam de unde să bănuim acest lucru. Cel mai iubit fiu mergea mai departe, îşi clădea opera şi nemurirea la tot pasul. Propaganda funcţiona ireproşabil. Eram duşi la vizionări de filme propagandistice, pelicule ale erei decadente, unde tineri mândri, aleşi pe sprânceană din familii bune, cu lopeţile pe umeri, străbăteau şantiere în lucru, obligaţi fiind să cânte imnul şi să recite ode închinate Familiei.

Macarale gigant la tot pasul, camioane huruind în neştire, acesta era climatul în care mulţi dintre noi, cei de la profilul construcţii, erau obligaţi să-şi trăiască frageda tinereţe. Într-o zi, pe la orele amiezii, venise la noi în «lagăr» un ziarist cu un reportofon în mână şi cu mai multe caiete şi mape sub braţul opus. Fusese trimis de organele superioare, probabil de la judeţ, să facă un reportaj pentru o emisiune la radio. Era un ins impozant, cu o mustaţă stufoasă, un om cu carte multă, aşa ni se părea nouă. Inginerii şi profesorii noştri care ne însoţiseră în tabără nu se opuseseră, fireşte. Avea cineva curajul să spună ceva? Fiindcă era pauza de masă, muncitorii opriseră motoarele utilajelor, însă, la sugestia ziaristului, trebuia ca în timpul interviurilor să fie creată o atmosferă de lucru, gălăgie, motoare duduind etc.

Aşa că s-a găsit repede soluţia. Un muncitor a repornit un buldo­zer cu şenile şi accelera la intervale scurte de timp, claxonând din când în când, iar noi, cei câţiva, cărora nu ne venise rândul la microfon, trozneam fictiv lopeţile din dotare de cimentul şi de pietrele existente în jur din belşug. Munca era în toi. După interviuri, am fost încolonaţi şi însoţiţi la masă, în cantina şopron din tabără. O ciorbă scurtă şi transparentă de cartofi înnegriţi şi felul doi tot cartofi, piure, dar cu slănină prăjită. Desert - un măr pentru fiecare.

Seara de vară se lăsase de mult, iar în scurt timp începuse să plouă. În paturile noastre suprapuse, scârţâitoare, cu saltele umede mirosind puternic a urină, rememoram ziua ce tocmai stă să apună, nu înainte de a-l ironiza pe individul cu reportofon, care ne făcuse, într-o oarecare măsură, faimoşi în judeţ sau în ţară.
Adrian Abrudan

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de