x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Inundaţii... din lipsa apei

0
Autor: Paula Anastasia Tudor 16 Noi 2009 - 00:00
Se mai întâmplă şi acum să se opreas­că apa, dar atunci asta era un fel de constantă naţională, te puteai bizui pe faptul că apa se va opri cel puţin o dată pe zi, pentru nu-ştiu-câte ore. Şi, cum aveam robineţi cu rozetă, nu îţi dădeai seama dacă robinetul este deschis ori închis.

La plecare trebuia musai să verifici apa. Iar dacă uitai să verifici... Lipsa apei îmi dădea mari bătăi de cap, şi, din păcate, nu numai mie. În afară de neajunsul în sine, cu care începuserăm să ne adap­tăm, că aveam încontinuu damigene, găleţi şi oale pline cu apă prin bucă­tă­rie şi prin baie, mai exista unul. Mare. Se în­tâmpla să încerci apa, să dai drumul la robinet şi, după ce prin pipă curgeau bolboroselile aerului ce se bulucea pe ţeavă, să ai senzaţia că vine apa şi să laşi robinetul deschis. Sau să-l uiţi. Iar toată economia im­pu­să se ducea pe valea Sâmbetei, că apa venea... dar când nu era nimeni acasă. Aşa că zeci de metri cubi se împrăş­tiau prin toată casa şi nu numai. După ce umplea camerele, începea să se scurgă şi la vecinii de dedesubt, pe unde găsea loc. (Am observat, când se inundau cei de deasupra noastră, că-şi găsea de obicei drum pe lângă tu­bul Bergman, prin care erau trase fi­rele electrice de care era legată lustra)

Apoi, sau în acelaşi timp, se strecura pe sub uşă, gâlgâind năvalnic pe casa scărilor, întocmai ca o cascadă, cum se întâmplă chiar
şi-acum, la o inundaţie mai de soi.

Aşa, bunăoară, venind eu de la şcoală într-o zi, am văzut-o în balcon pe mama, care întindea covorul din sufragerie pe balustradă, la o oră la care-ar fi trebuit să vină de la serviciu. Eu am privit-o mirată "ce-o fi apucat-o pe mama curăţenia la ora asta, în mijlocul  săptămânii? Şi de ce întinde covorul pe balcon, şi nu pe bara de bătut covoare?" Dar nu mi-am bătut capul şi, zâmbitoare, i-am făcut cu mâna, eu conti­nuân­du-mi mersul agale către casă. Abia când am ajuns lângă bloc am văzut desluşit cum apa se scurge din covor şi am înţeles motivul "curăţeniei". Ah! Ce perdaf mi-am luat că am uitat robinetul deschis! Vecinii, care-au văzut cum curge apa şuvoi pe sub uşă, s-au alertat şi, nevrând să ne spargă uşa, au intrat în casă prin balcon. Chiar dacă stăteam la etajul 4! Balconul nostru era lipit de cel al unor vecini de palier, familia Văsi. Erau despărţite printr-un perete din geam securizat prins într-un cadru de fier. Nu era chiar simplu, pentru că în zona aia erau întinse şi antenele (cele manufacturate din fier-beton) suspendate cu sârme.

Aşa că trebuia să urci pe balustrada balconului, să depăşeşti prin exterior peretele despărţitor, făcând totodată echilibristică printre sârme şi antene. (Îţi dădea ceva palpitaţii cascadoria asta. Ştiu că am trecut şi eu prin ea de vreo două ori, când mi-am uitat cheile acasă, dar numai până pe la 13-14 ani, că după aceea n-am mai avut curaj şi preferam să aştept prin vecini) Atunci a sărit balconul domnul Văsi, iar la cei aproape 60 de ani ai săi s-a dovedit foarte agil, că a ajuns în siguranţă la noi în balcon. Cum uşa şi geamurile sufrageriei erau închise, a încercat geamul de la bucătărie. Doar oberlichtul era uşor întredeschis, ca de obicei - dar fixat. A încercat bietul om să nu facă pagubă, dar tot a trebuit să spargă geamlâcul, apoi a deschis cremonul de la bucătărie şi a sărit în casă, unde apa-i ajungea până la glezne. Doamne ajută! am spus atunci toată familia rugi de mulţumire, că n-aveam nici un prelungitor întins pe jos, că apa nu ajunsese la nici o priză şi la nici un aparat electric. Sau poate că era oprit curentul? Nu mai ţin minte, deşi am în "imagine" clipocitul apei printre scări în timp ce eu orbecăiam ur­când, de mă simţeam ca-n peş­teră, dar asta poate să fi fost de la inundaţia altcuiva, că n-am fost singurii care au păţit-o.
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de