Inundaţii... din lipsa apei

Se mai întâmplă şi acum să se oprească apa, dar atunci asta era un fel de constantă naţională, te puteai bizui pe faptul că apa se va opri cel puţin o dată pe zi, pentru nu-ştiu-câte ore. Şi, cum aveam robineţi cu rozetă, nu îţi dădeai seama dacă robinetul este deschis ori închis.

La plecare trebuia musai să verifici apa. Iar dacă uitai să verifici... Lipsa apei îmi dădea mari bătăi de cap, şi, din păcate, nu numai mie. În afară de neajunsul în sine, cu care începuserăm să ne adaptăm, că aveam încontinuu damigene, găleţi şi oale pline cu apă prin bucătărie şi prin baie, mai exista unul. Mare. Se întâmpla să încerci apa, să dai drumul la robinet şi, după ce prin pipă curgeau bolboroselile aerului ce se bulucea pe ţeavă, să ai senzaţia că vine apa şi să laşi robinetul deschis. Sau să-l uiţi. Iar toată economia impusă se ducea pe valea Sâmbetei, că apa venea... dar când nu era nimeni acasă. Aşa că zeci de metri cubi se împrăştiau prin toată casa şi nu numai. După ce umplea camerele, începea să se scurgă şi la vecinii de dedesubt, pe unde găsea loc. (Am observat, când se inundau cei de deasupra noastră, că-şi găsea de obicei drum pe lângă tubul Bergman, prin care erau trase firele electrice de care era legată lustra)

Apoi, sau în acelaşi timp, se strecura pe sub uşă, gâlgâind năvalnic pe casa scărilor, întocmai ca o cascadă, cum se întâmplă chiar
şi-acum, la o inundaţie mai de soi.

Aşa, bunăoară, venind eu de la şcoală într-o zi, am văzut-o în balcon pe mama, care întindea covorul din sufragerie pe balustradă, la o oră la care-ar fi trebuit să vină de la serviciu. Eu am privit-o mirată "ce-o fi apucat-o pe mama curăţenia la ora asta, în mijlocul săptămânii? Şi de ce întinde covorul pe balcon, şi nu pe bara de bătut covoare?" Dar nu mi-am bătut capul şi, zâmbitoare, i-am făcut cu mâna, eu continuându-mi mersul agale către casă. Abia când am ajuns lângă bloc am văzut desluşit cum apa se scurge din covor şi am înţeles motivul "curăţeniei". Ah! Ce perdaf mi-am luat că am uitat robinetul deschis! Vecinii, care-au văzut cum curge apa şuvoi pe sub uşă, s-au alertat şi, nevrând să ne spargă uşa, au intrat în casă prin balcon. Chiar dacă stăteam la etajul 4! Balconul nostru era lipit de cel al unor vecini de palier, familia Văsi. Erau despărţite printr-un perete din geam securizat prins într-un cadru de fier. Nu era chiar simplu, pentru că în zona aia erau întinse şi antenele (cele manufacturate din fier-beton) suspendate cu sârme.

Aşa că trebuia să urci pe balustrada balconului, să depăşeşti prin exterior peretele despărţitor, făcând totodată echilibristică printre sârme şi antene. (Îţi dădea ceva palpitaţii cascadoria asta. Ştiu că am trecut şi eu prin ea de vreo două ori, când mi-am uitat cheile acasă, dar numai până pe la 13-14 ani, că după aceea n-am mai avut curaj şi preferam să aştept prin vecini) Atunci a sărit balconul domnul Văsi, iar la cei aproape 60 de ani ai săi s-a dovedit foarte agil, că a ajuns în siguranţă la noi în balcon. Cum uşa şi geamurile sufrageriei erau închise, a încercat geamul de la bucătărie. Doar oberlichtul era uşor întredeschis, ca de obicei - dar fixat. A încercat bietul om să nu facă pagubă, dar tot a trebuit să spargă geamlâcul, apoi a deschis cremonul de la bucătărie şi a sărit în casă, unde apa-i ajungea până la glezne. Doamne ajută! am spus atunci toată familia rugi de mulţumire, că n-aveam nici un prelungitor întins pe jos, că apa nu ajunsese la nici o priză şi la nici un aparat electric. Sau poate că era oprit curentul? Nu mai ţin minte, deşi am în "imagine" clipocitul apei printre scări în timp ce eu orbecăiam urcând, de mă simţeam ca-n peşteră, dar asta poate să fi fost de la inundaţia altcuiva, că n-am fost singurii care au păţit-o.