Istoria unei scări de bloc

La etajul VII locuia familia Şugubeaţă. Nume care te face să zâmbeşti, chit că situaţia nu era deloc roz. Pe doamna Şugubeaţă – hai să convenim să îi domnim pe toţi, că aşa-i frumos – nu am văzut-o decât în două ipostaze: ori cu copil la sân, ori gravidă. Ajutată de micuţul domn – un ţigan cam de un metru şaizeci şi cinci –, şugubeaţa a făcut 11 copii.

Erau adventişti, aşa că avortul le era interzis de două ori, o dată de regimul comunist, o dată de sectă. Şi, cum avortul e păcat şi abţinera imposibilă, oa­me­nii creşteau, se înmulţeau şi stă­pâ­neau scara blocului. Ajutaţi de o altă fa­milie asemănătoare, dar asta e altă po­veste. Când se punea armata de copii pe mers cu liftul sau pe alergat între etaje, îţi trecea orice chef de viaţă. Iar etica şi echitatea socialistă ziceau că ei, fiind chiriaşi la stat, care va să zică, plă­titori de un pospai de bani pe lângă pro­prietarii din bloc, nu trebuie să plă­tească vreo cotă parte din reparaţia liftului, nici din curăţenia mare a scării.

Pentru ei plătea "statul", adică proştii ăilalţi, care urcau pe jos când hoardele de copii needucaţi ale unor chiriaşi stricau liftul şi făceau pipi în el.

Familia Şugubeaţă primea frecvent pachete din SUA, de la fraţii adventişti. Haine second-hand, cafea, ţigări şi mărunţişuri. Lucruri pe care le vindeau şi, astfel, îşi făceau rost de un supliment de bani, peste cei o grămadă primiţi de la statul comunist ca alocaţii pentru copii. Cred că, în total, aveau bani mai mulţi ca alţii, care se dădeau domni. Cu copiii cheltuiau te miri ce, nu meditaţii, cărţi şi alte mofturi intelectuale.

El şi ea erau oameni cuminţi, nu le puteai reproşa nimic. Nu aveau scule de muzică să urle "Fraţii Peşte" în bloc, nu se băteau. Biata de ea, aproape că nu mai avea dinţi de la atâtea sarcini, iar el venea liniştit de la fabrică, unde era strungar, şi nu supăra pe nimeni. Nu avea darul băuturii şi nu l-am văzut abţiguit mulţi ani. Până când a lăsat strungăria şi a ajuns muncitor la Fabrica de Bere Griviţa. După aia, a intrat şi el în rândul lumii. Cu cărările ei cu tot.

La etajul II stătea familia Lepădatu. Domnul era comandantul-adjunct la secţia de miliţie din cartier, avea trei copii şi nevastă-sa casnică. Ea era o femeie mărunţică de statură, negricioasă şi frumuşică. Seara, domnul venea acasă cu limuzina miliţiei - un Aro care scârţâia ameninţător. Se dădea jos ajutat de doi gealaţi cât uşa, gâfâia ca un  tractor în noroi şi, la fiecare pas, părea că face ulti­mul efort pentru cucerirea Everestului fără mască de oxigen. Era extrem de gras şi cele câteva trepte de la intrarea în bloc erau mult prea multe pentru un tip şi obez, şi băut. Căci treaz complet nu l-am văzut venind acasă de prea multe ori. Cei doi tablagii îl cărau şi pe el, şi câte două sacoşe de fiecare. "Dreptul" de la ma­gazinele din zonă. Urcau, dădeau "săru-mâna" frumos la doamna, lăsau balotul gâfâitor pe holul casei lângă sacoşe, apoi plecau în trombă.

Casa lor era cum n-am mai văzut. În sufragerie, fiecare perete era de altă culoare şi făcuţi cumva, cu nişte ţurţuri de ziceai că cineva a aruncat cu vopsea prin Peştera Muierii. Uşa de la intrarea în apartament - o adevărată armă defensivă. Nu era sănătos să baţi în ea, fiindcă te puteai răni. Era acoperită cu un soi de zmac de culoare căcănie, un amestec de şerveţele rupte, aracet şi nu mai ştiu ce, încât toată era plină de excrescenţe ascuţite.

Ore întregi, în fiecare zi, din apartamentul lor se auzea: clanţ, clanţ, clanţ, clanţ! Un zgomot metalic, ca de ghilotină mică. Lângă uşa apartamentului, pe holul blocului, puteai vedea adesea nişte baloţi de plasticăraie. Era rezultatul muncii pe cont propriu al doamnei Lepădatu. Primea de undeva nişte folii de plastic, care aveau încastrate în ele capace pentru cutiile în care se punea brânza de vaci. În casă avea o maşinărie de fier, cu o coadă lungă, ca o pompă. Doamna punea folia de plastic sub cuţitul rotund al maşinii şi clanţ! Tăia capacul din folie. Aşa arăta un "privatizat" al vremii.