x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

La liceu, în gazdă

0
Autor: Irina Munteanu 08 Sep 2009 - 00:00
În septembrie 1989 treceam în clasa a X-a; eram elevă la Liceul "A.T. Laurian" din Botoşani, la profilul "Informatică", şi tocmai împlinisem 15 ani. Vacanţa mi-o petrecusem acasă, la Havârna, un sat aflat la vreo 60 de kilometri de Botoşani. Deşi era destul de aproape de casă, până în oraş făceam cel puţin două ore, pentru că drumurile erau foarte proaste. Două ore dacă dispuneam de o maşină. Iar la început de trimestru, când trebuia să mă duc la gazdă cu haine şi mâncare, mergeam cu Dacia, la care ne cuplam mai mulţi elevi, pentru că nu avea toată lumea maşină şi nici benzină.

În timpul trimestrului, mai veneam de vreo două ori acasă, mai ales că învăţam şi sâmbăta, iar autobuz direct până în sat nu era. Trebuia să luăm un tren personal până în Dorohoi, apoi să alergăm la autogară, să ne îngrămădim, să dăm din coate şi să ne împingem, elevi şi navetişti, copii firavi şi oameni puternici, ca să reuşim să urcăm în unicul autobuz care ajungea în Havârna după-amiaza. A doua zi trebuia să o luăm de la capăt, în sens invers, pentru ca luni să fim la prima oră la liceu.

Cu o zi sau două înainte să înceapă şcoala, încărcasem plase cu cartofi şi făină, cu oale şi cu borcane, cu cărţi şi caiete, eu şi alţi doi elevi de la alte licee din Botoşani, şi stăteam ca sardelele în Dacie. Pentru clasa a X-a nu mai fusesem nevoită să îmi caut gazdă, aşa cum făcusem cu un an înainte. O colegă de clasă, care avea un apartament nou şi imens, de patru camere, se oferise să mă ţină la ea. Mama se chinuise şi umpluse două genţi imense cu de-ale gurii. Dar, atunci când am desfăcut bagajele, am găsit câteva mere sau nuci şi în geanta cu cărţi, dovezi ale grijii ei neţărmurite.

După ce începea şcoala, părinţii găseau prilejuri, prin cunoscuţii din sat care aveau treabă la oraş, să îmi mai trimită câte ceva de mâncare.  Mama şi sora îmi scriau şi scrisori, cu ultimele veşti de prin sat şi de acasă: "Dragă Irina, îţi scriu din fugă acest bileţel, deoarece trebuie să plec la şcoală. Îţi trimitem câteva pacheţele prin tanti Coca. ­Cred că ai primit scrisoarea de la mine. Dacă nu vii acasă, trimite-mi o scrisoare prin poştă. Astăzi este în sat concert de muzică populară. Vin: Mina Pîslaru, Liviu Vasilică din Teleorman şi alţii din diferite regiuni ale ţării. Voi merge şi eu. Pentru că săptămâna aceasta merge tanti Coca, Gelu va veni la tine săptămâna viitoare. Cu drag, surioara ta Carmen".

Urma scrisoarea mamei, pe aceeaşi foaie de hârtie smulsă dintr-un caiet dictando: "Irina, ţi-a scris Carmen esenţialul. Vreau să te anunţ că de luni mă apuc de puloverul tău la care am să lucrez cu drag şi-am să-l termin repede. Îţi mai dau luni sau marţi un telefon. Te-am pupat, Nuţi". În altă scrisoare, mama îmi spunea: "Îţi trimit prin dna Zancu trei caiete studenţeşti de matematică. Am cumpărat mai multe; dacă o să-ţi mai trebuiască, să-mi scrii. Tu ce mai faci? Cum a decurs întâlnirea cu colegii şi tovarăşii profesori? Cum ţi se pare la început de trimestru? Ce gânduri mai ai cu gazda? Dar cu olimpiadele? Îmi pare rău că nu am putut să vin şi eu. Pe aici totul e bine. Aştept scrisoarea ta, aşa cum ai promis. Te sărut cu drag şi dor, Nuţi".
Tot de la ea am primit şi următoarele rânduri: "Nu am putut să venim, deoarece di­seară avem învăţământ politic, apoi mai e şi vremea asta nenorocită. Îţi trimit ceva de mâncare, aşa cum a fost vorba, şi 500 de lei pentru gazdă şi câţiva bănuţi de cheltuială. Sărmă­luţele să le pui într-o crăticioară cu puţină apă şi să le încălzeşti înainte de consum. Dulciuri - nu prea, nu am avut butelie. Poate vin eu joi şi am să fac o prăjitură bună pentru atunci. Te sărut şi... succes la teze".

Despărţirea de părinţi şi de soră era dureroasă, deşi ştiam că nu sunt atât de departe şi că ne vom revedea curând. Pe de altă parte, aşteptam cu nerăbdare să mă întâlnesc cu colegii. În septembrie fusese ziua mea, iar o colegă, Cristina, mi-a făcut cadou, imediat ce ne-am reîntâlnit la liceu, o culegere cu probleme de trigonometrie a lui Turtoiu, pe care mi-o doream foarte tare şi care erau greu de găsit.

Cristina mă lua cu ea şi cu mama ei la concerte de muzică clasică, care aveau loc în sala Teatrului "Mihai Eminescu" din Botoşani. La unul dintre concerte a venit celebrul violonist Ştefan Ruha, care a cântat Paganini. Scrisesem în jurnal: "Concertul din seara asta s-ar fi potrivit mai bine unei zile vesele de primăvară. Întâi s-a cântat un «concerto grosso», prelucrare de Viorel Munteanu după Muzicescu. A urmat apoi Vivaldi, «Concert pentru două viori şi orchestră», un intermezzo de Enescu şi apoi un alt «Concert pentru două viori şi orchestră» de Bach. Cele două viori au fost Octavian Raţiu şi Ştefan Ruha".

Cu Rica mergeam la filme; cu ea am văzut "Zorba grecul". Ne scriam şi scrisori în fiecare zi, deşi stăteam de vorbă şi la şcoală. Scriam poezii şi ne comentam reciproc operele. Iar cu toţi colegii mergeam la aşa-zisele "bairame", organizate acasă cu ocazia aniversărilor, la care dansam toată noaptea.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de