Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Traian Orban, directorul Asociaţiei Memorialul Revoluţiei 16-22 decembrie 1989 din Timişoara, era în 1989 medic veterinar în satul Tormac, aflat la 45 de kilometri de Timişoara.
"Normal era ca animalele să se nască în tot timpul anului, dar totuşi cele mai multe fătări erau primăvara, pentru că era momentul în care ieşea iarba şi astfel puii erau salvaţi de la foamete şi de la moarte. Vacile care tocmai fătaseră ieşeau la păşune şi dădeau mai mult lapte, pe care o parte îl beau viţeii, dar pe care trebuia să-l luăm de la gura lor şi să-l predăm, ca să arătăm că avem producţie de lapte.
În agricultură, conducerea judeţeană de partid punea accent asupra marii producţii agricole, ignorând-o pe cea de furaje. Se practica o creştere a animalelor aşa cum nu trebuie, cu animale flămânde şi, de aceea, cu mortalităţi ridicate. În contrast cu situaţia dezastruoasă a majorităţii fermelor din judeţ, eram puşi în faţa unor ferme model de la Topolovăţ, Beregsău, Lovrin, unde se obţineau producţii mult superioare. Acele ferme erau vizitate mai des de conducere, se investea în ele, respectivii preşedinţi de CAP-uri făceau parte şi din structurile de conducere la nivel judeţean. Erau nomenclaturişti, eroi ai socialismului.
Ni se reproşa că ăia puteau, şi noi nu, şi eram mereu ameninţaţi că ni se vor imputa mortalităţile. Planurile de producţie erau stabilite în decembrie pentru anul următor şi asta se întâmpla şi în cazul furajelor. Dar, fie că nu erau suprafeţe destule pentru furaje, fie că erau repartizate loturi proaste, care nu produceau, mereu era penurie de hrană pentru animale.
Întreaga conducere CAP era neputincioasă în faţa unor cifre pe care le impuneau cei de sus, pentru că toată minciuna de acolo pornea, de la ei. CAP-ul din Tormac era mic, se creşteau vreo sută de vaci şi vreo mie de oi, plus animale de lucru, cai. Nu erau drumuri practicabile şi se întâmpla adeseori să rămână caii înglodaţi cu furajele.
Eu acordam tratamentul de urgenţă animalelor. Tineretul animal era debil, provenea din mame slabe şi nu aveam furaje concentrate să le alimentăm cum se cuvine. Încercam să le explicăm politrucilor că nu putem salva zootehnia cu o seringă. Muncitorii furau furaje din depozit ca să împartă puţinul la animale. Sau împrumutau furaje de la oamenii din sat.
Li se mai dădeau animalelor tărâţe aduse de la vreo moară, dar asta era mai mult un pansament gastric. Tărâţele nu sunt valoroase calitativ, dar măcar le împiedica pe animale să facă diaree, pentru că furajarea sistematică a vacilor cu siloz producea tulburări digestive viţeilor. La începutul lunii decembrie 1989, am fost convocat, ca în fiecare an, la o instruire în Capitală, la un fel de Casă a Agronomului din Bucureşti, numită de noi «Ferma albă».
Întrebarea politrucilor noştri era: «Ce-i de făcut, pentru că lucrurile merg prost?». Colegii au spus să facem o agricultură cu producţii reale, cu animale bine furajate, în care tehnologiile să fie respectate. Politrucii notau cine ce spunea. Şi nu comentau nimic."
Citește pe Antena3.ro
