Legende despre Sarsacot şi partizanii din munţi

"E destul de greu să-mi amintesc 1989. Nu din pricina cărărilor me­mo­riei care s-au intersectat cu ale altor ani, iar lucrurile s-au încurcat cumva. În 1989 aveam 15 ani. Destul de mare cât să-mi amintesc, suficient de mic încât relevanţa fap­telor să nu aibă semnificaţii atunci.

De-abia astăzi privesc în­tâmplările acelui an dintr-un alt unghi, poate şi prin prisma omului «aparent ma­tur»", poate şi în­cer­când să fac o re­constituire fără implicaţii emo­ţionale directe, atâta timp cât 20 de ani s-au scurs.

În 1989 eram în clasa a VIII-a. Adică organizaţii de pionieri, utecişti vii­tori... etc. Şi, mai mult decât atât, admiterea la liceu. Viitorul meu, pe care mama mi-l hotărâse fără să mă întrebe, nu fiindcă părerea mea ar fi contat – însă oamenii maturi îşi cu­nosc cel mai bine propriii copii şi, prin urmare, pot lua decizii în numele lor. Aşadar, mama a decis că eu voi urma un liceu cu profil chimic (cel mai bun din oraş Câmpulung Muscel – n.r. ), iar apoi, obligatoriu, pe la Galaţi, o facultate de chimie industrială. Faptul că eu nu aveam nici o legătură, nici sentimentală, nici impusă, cu chimia nu avea nici o relevanţă. Doar şi alţii făceau la fel! Existau o mulţime de ingineri chimişti care nici chimia elementară nu o cunoşteau. Dar asta nu conta.

Ţara avea nevoie de chimişti, exemplul Tovarăşei Elena Ceauşescu era urmat cu îndărătnicie de mii şi mii de absolvenţi, ingineri chimişti scoşi "pe bandă rulantă" cu care ţara se mândrea şi care abia aşteptau să intre în producţie. Îmi amintesc că, în timpul iernii, ianuarie 1989, în vacanţă fiind, ascultam cu bunicul meu "Vocea Americii" şi "Europa Liberă" – pe întuneric, cu uşa sobei deschisă, cu uşa casei încuiată. Bunicul fuma la uşa sobei, bunica stătea pe un scaun lângă uşă, ca să prindă şi cel mai mic zgomot. Linişte. Doar linişte. După terminarea emisiunii, bunicul meu discuta pe înfundate cu bunica – ca să nu audă nepoata – despre Ceauşescu, despre căderea lui. Rosteau vorbe pe care nu le înţelegeam, pe jumătate adormită, pe jumătate trează, dar curioasă nevoie mare.

Mai târziu, tata a adus, nu ştiu de unde, un acumulator de maşină la care mai apoi a ataşat un bec, aşa că seara aveam lumină, chiar dacă era oprită în tot satul. Îmi amintesc că becul dădea o lumină chioară, ca şi cum ar fi fost murdar, iar la lumina acelui bec am ascultat cele mai interesante poveşti pe care le-am auzit vreodată. Nu poveşti despre zâne sau zmei. Eram prea mare pentru asta. Astăzi le-aş numi "folclor recent", chiar dacă termenul nu aco­peră decât o mică parte din diversitatea temelor. Bunica îmi povestea despre locuri din sat (n.a. – comuna Aninoasa, judeţul Argeş) care ar fi bântuite de spiritele celor morţi, despre sălcii vorbitoare în care vieţuia însuşi Sarsacot, cărora eroul – obligatoriu, un tânăr necăsătorit – al lui cutare sau cutare tanti din sat – i-ar fi dat foc, iar din salcie se scurgea osânza urât mirositoare. Şi, în timpul arderii, Dracu se văicărea din scorburi şi promitea mai slabilor de înger viaţă lungă, aur sau alte bunuri lumeşti, ca să stingă salcia.

Tot atunci, bunica îmi spunea că cutare, sau cutare s-a lăcomit la promisiunile Satanei şi ar fi cedat, iar Sarsailă, după ce s-a văzut eliberat, nu şi-ar mai fi ţinut promisiunea, ba chiar l-a sluţit pe salvatorul său, fie i-a luat darul vorbirii, fie i-a luat picioarele. Şi iar îmi dădea exemplu pe cutare sau cutare din sat... Îmi intrase în obişnuinţă, în urma acestor povestiri ale bunicii, să întreb "de ce?" – întrebare care, în anul 1989, mi-a făcut o mulţime de neplăceri. Astăzi însă, "de ce"-urile de atunci îmi folo­sesc din ce în ce mai mult, însă asta este o altă poveste.

Tot în acea iarnă am auzit desluşit despre Şerban. Numele lui era pomenit destul de rar în casa noastră, numai şoptit, aşa că nu ştiam foarte multe lucruri despre el. Auzisem că ar fi luptat demult contra comuniştilor, că erau oameni prin sat care făcuseră ani grei de temniţă pentru că l-au ajutat. Nu atât de demult, dacă se mai află în memoria alor mei. Atunci am auzit prima dată cuvântul "partizani", într-alt context decât cel pe care îl cunoşteam din cărţile cu care mă îndopam din greu. Între ce auzeam de la bunica mea că ar fi făcut acest Şerban şi ceea ce citisem eu despre partizani era o mare deosebire pe care, cu mintea celor 15 ani ai mei, abia îndrăzneam să o întrevăd.

După 1989, am aflat că acest Şerban era văr primar al bunicului meu, că făcuse parte din grupul de partizani de la Aninoasa şi Capu Piscului, că a luptat contra colectivizării forţate, că se retrăsese în păduri sau în munţi, că fusese prins în 1952, fiind trădat de cineva al cărui nume nu-l mai dez­vălui – pentru că este mort de mult – şi că fusese împuşcat la Piteşti, în ianua­rie 1953. Tot după, am aflat că bunicii mei l-au ajutat cum au putut, cu alimente, cu haine, şi că, datorită unui om cu suflet mare, bunicii mei n-au cunoscut şi ei "dulceaţa" închisorilor comuniste.

Revenind... În februarie 1989, la o oră de istorie, am în­drăz­nit să-l întreb pe profesorul de is­torie care era adevărul despre partizani, explicându-i că între ceea ce au­zisem şi ceea ce citisem existau distorsiuni evidente. Profesorul de istorie – al cărui nume merită menţionat – Andrei Capuşan – a înlemnit pentru moment, apoi m-a poftit să iau loc, spunându-mi că lucrurile acestea vor fi explicate când vom ajunge la altă lecţie. Apoi, dupa ore, m-a luat deo­parte şi mi-a spus lucruri pe care nu cred că le-ar fi spus cineva în acele timpuri."
profesor Ioana Chirilă, Câmpulung Muscel