O excursie în URSS

Sculptoriţa Alina Ilinca Enache avea 50 de ani în 1989. Îşi aminteşte că în acel an a mers într-o excursie în URSS, excursie posibilă datorită prieteniei care exista între cele două ţări socialiste. "Era a doua oară când ajungeam în URSS; mai fusesem şi în 1987, cu o maşină, şi vizitasem Moscova şi Kievul.

Excursia asta din '89 a fost un premiu pe care l-am primit de la Uniunea Artiştilor Plastici. De la Bucureşti la Odessa am mers cu avionul. Din Odessa am luat vaporul. Îmi amintesc că pe vasul acela imens ni s-a prezentat la un moment dat şi un spectacol cu ţigani ruşi, care interpretau melodii în genul celor din "Şatra".

Tot atunci am mers şi la Ialta, locul unde ne terminaseră ruşii cu Basarabia. Era şi un basarabean cu noi, care mai stâlcea cuvintele, făcea greşeli de gramatică, şi noi îi tot spuneam că trebuie să-l învăţăm româneşte. Am ajuns şi la Batumi şi la Soci, unde peste tot erau magnolii înflorite. Am văzut pentru prima oară atunci arbori de ceai. Deşi ghidul ne avertizase că frunzele sunt toxice, românii nu s-au abţinut şi au rupt câteva. Eu am strâns câteva beţe de bambus pe care le găsisem pe jos, din care
mi-am făcut două instrumente - ebochoirs, pe care le foloseam la făcut crochiuri şi pe care le mai am încă într-un borcan în atelier.

Când am ajuns la Leningrad, am fost cazaţi destul de departe de centrul oraşului. Mi s-a spus că Ermitajul este în renovare, dar eu n-am ascultat, mi-am zis că, dacă am mers până acolo, nu am cum să ratez Ermitajul.

Am plecat de capul meu şi, când am ajuns la muzeu, am văzut că se stătea la coadă. Ştiam un pic ruseşte, am în­trebat şi m-am convins că se vizitează. Aveam legitimaţia de la Uniune la mine, aşa că m-am aşezat şi eu la rând. Când am reuşit să intru, am fost foarte impresionată de ce vedeam. Ştiu că m-am mirat foarte tare că lui Tiepolo i se dedicaseră două săli.

Eram cu o prietenă şi ne uitam la "Întoarcerea fiului risipitor" a lui Rembrandt, când doi ruşi s-au pus în faţa noastră şi ne-au blocat ve­derea. Ne-am tot întrebat ce să facem şi până la urmă ne-am hotărât să le spunem ceva, în puţinele cuvinte pe care le ştiam: "na pravo, na levo", adică "la stânga, la dreapta".

Au fost drăguţi şi ne-au lăsat să admirăm în continuare tabloul. Tot umblând prin muzeu, am văzut, printr-o uşă întredeschisă, o lucrare a lui Michelangelo care nu era expusă pentru public. Am intrat în încăperea aceea, i-am spus supraveghetoarei că sunt artist plastic şi pur şi simplu am îmbrăţişat lucrarea.

Mâncarea era extraordinară, ru­soai­cele găteau foarte bine. Erau mai bine aprovizionaţi decât noi pe toate zonele. Mi-am cumpărat atunci cărţi de artă care în România nu se prea găseau. În pieţele lor, rodiile se găseau aşa, ca la noi cartofii.

Am cumpărat un kilogram şi jumătate de rodii şi pentru acasă, iar sora mea era foarte mirată de fructele astea, pentru că nu văzuse niciodată rodii. Am simţit atunci că am ajuns în lumea mare, nu conta că mă aflam totuşi în Est."