În aprilie 1989, Iuliana Soare locuia în Constanţa. Avea 9 ani şi îşi pierduse tatăl în 1985 într-un accident de maşină. Mama ei lucra ca femeie de serviciu la o şcoală din oraş.
"Cel mai mult, când eram mică, mi-au plăcut cărţile. Acasă nu aveam prea multe, pentru că ori nu se găseau, ori mama nu avea destui bani să-mi cumpere. Cred că, de când am învăţat să citesc şi până la 9 ani, m-am intoxicat de «Cutezătorii» şi «Povestiri istorice».
În primăvara lui '89, vecinul meu Dragoş, cu doi ani mai mare decât mine, m-a chemat la el, în scara blocului. Acolo, mi-a arătat, ca pe o comoară, o carte mică, groasă, cu coperţi albe, cartonate şi lucioase şi cu o mulţime de poze cu animale. Pe copertă scria mare «Lev Tolstoi - Fabule». Am simţit că-mi dau lacrimile. Am luat-o din mâna lui cu atâta grijă şi, de frică să nu o murdăresc, îmi tremurau mâinile. Dragoş era foarte mândru de ea. L-am întrebat de unde o are şi mi-a zis: «Mi-a adus-o mama». Mama lui Dragoş lucra ca vânzătoare la librăria Mihai Eminescu din centru. «O mai are? O vreau şi eu...», i-am zis în şoaptă. Mi-a răspuns că nu ştie. I-am cerut să mi-o împrumute pe-a lui, dar mi-a spus că nu poate, pentru că maică-sa îi interzisese să o arate cuiva.
A dus-o înapoi în casă şi a ieşit din nou în faţa blocului, să ne plimbăm cu bicicletele.
Atunci, Dragoş era un fel de «prietenul meu». Adică mergeam împreună pe biciclete în parc, mergeam la plajă amândoi sau stăteam ore în şir pe acoperişul blocului, urmărind maşinile. Eu aveam un Pegas, vechi, primit de mama de la familia unui elev de la şcoala unde lucra. Fusese roşu, dar vopseaua se decolorase de la soare. Dragoş, al cărui tată era ceva cu grade în marina militară, avea o bicicletă cum nu mai văzusem alta în oraş. Subţirică, portocalie, cu o marcă rusească înscrisă pe cadru, cu portbagaj cu capac deasupra roţii din spate şi cu faruri acţionate de un dinam. Toţi copiii de la bloc îl invidiau, chiar mai mult decât pe Răzvan, băiatul din LV4, care avea un cart rusesc cu pedale.
În plimbările noastre, Dragoş se furişa uneori după vreun colţ sau tufă şi îmi făcea semn să vin după el. Ştiam că iar are vreo minunăţie în portbagaj. Deschidea capacul şi împărţeam bomboane cubaneze, caramele bulgăreşti, Cip, Mentosane sau, mai rar, acadele cu fructe şi «m&m's». Dar cel mai mult îmi plăcea când îmi arăta cărţile lui. «Habarnam», «Doctorul Au Mă Doare», «Nela, Vic şi prietenii lor», cărţi colorate, frumoase, cu poveşti care mă fascinau, le-am văzut prima dată la el. Abia după Revoluţie mi le-am luat şi eu.
Dar nu mi-am dorit niciodată mai mult o carte aşa cum mi-am dorit, în ziua aia de primăvară, Fabulele lui Tolstoi. Am plâns acasă, când mama mi-a spus că astfel de cărţi se dau numai «pe sub mână» şi i-am strigat «Ce, tu n-ai mână?» A bufnit în râs, chiar dacă era amărâtă că nu-mi poate lua cartea.
La vreo săptămână după asta, pe 15 aprilie, era ziua mea. Mama mi-a dat cadoul împachetat frumos şi mă gândeam deja dezamăgită că iar e o pijama şi o ciocolată chinezească. În hârtie am găsit însă cartea lui Tolstoi. A fost cea mai fericită zi din viaţa mea. Niciodată, nici măcar când am primit cadouri mai valoroase, n-am fost atât de fericită.
N-am întrebat-o cum a reuşit să facă rost de ea. Abia când m-am făcut mai mare mi-a povestit că, după programul de la şcoală, s-a dus timp de vreo săptămână la părinţii lui Dragoş, să le facă curat, pentru cartea mea".
Citește pe Antena3.ro