x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Orele Râmnicului Sărat

0
18 Noi 2009 - 00:00



Într-un oraş mic, viaţa are ritmul ei, aparte marilor oraşe.   
Orăşenii din Râmnicul Sărat şi ţăranii din Valea Râmnicului, Topliceni, Podgoria, Puieşti erau legaţi între ei.  Oraşul crescuse din munca "emigranţilor economiei" din satele dimprejur.

Costică Vrăbioiu era în 1989 muncitor cu înaltă calificare la "Frâne". Aşa-i ziceau toţi întreprinderii de garnituri de frână şi etanşare. A făcut parte, cu ani în urmă, dintre muncitorii care-au fondat întreprinderea. A fost chiar şi "şcolit" în Israel, două săptămâni la "instructaj specific". Aceea a fost aventura vieţii lui, povestită apoi oricui vrusese să-l asculte. Pensionar acum, pe caz de boală - din cauza azbestului, materia lor primă -, îşi aminteşte ritmul oraşului de-atunci.

Dimineaţa, când se crăpa de ziua, primii care ieşeau pe străzi se îndreptau spre tomberoanele de gunoaie dintre blocuri. Ţiganii "gunoieri" grăbeau, cu saci de cârpă în spate, să caute resturi alimentare. Creşteau porci "liberi" printre casele sărăcăcioase din jurul oraşului. Tăiau apoi porcii şi scoteau bani frumoşi, căci comerţul de stat ţinea magazinele goale.
În pâlcuri mari, tăcute şi grăbite, apăreau muncitoarele Fabricii de Confecţii. Munceau şase, cel mai des şapte zile pe săptămână. De multe ori, 10-12 ore pe zi.

Următorii veneau bicicliştii. Câte cinci-şase, vecini între ei în comunele învecinate. Erau invidiaţi de orăşeni pentru că acasă, la ţară, aveau şi animale şi grădini. Cu salariul din fabrică trăiau mai bine ca orăşenii din bloc.

Între timp, se formaseră cozile. Cea mai lungă, la lapte. Şi exclusivistă - numai pensionari! Se cunoşteau de când lumea cu poveştile lor. Se aşezau cuminţi la rând, cu câte o sticlă în mână, şi cu întâmplările din cealaltă zi aşteptând să fie spuse vecinului de rând.

Mămici cu copilaşi în braţe sau de mână grăbeau spre grădiniţele cu program prelungit. La Râmnicul Sărat nu erau creşe.
Iarna, când se făcea deplin ziuă, ultimele veneau ciorile în oraş. Într-o pădurice din sud se înmulţea cu fiecare an o colonie uriaşă. Dimineaţa stolul imens vălurea oraşul. Ploua, de sus, atunci cu "noroace"! În stoluri mici se lăsau printre blocuri căutând hrană.

În timpul zilei, străzile erau aproape pustii. Primii ieşeau copiii din şcoli, cu cheia legată de gât. Grăbeau ascultători spre apartamentele friguroase. Căci ce folos "invenţia" cartoanelor lipite cu staniol din spatele caloriferelor? N-avea de unde să radieze căldură dacă acestea erau mai tot timpul reci. Mâncau ce le lăsaseră părinţii şi îşi făceau temele. Distracţia zilei - cele cinci minute de desene animate, din programul de seară de la televizor. Adormeau îmbrăcaţi, în locul pijamalei, cu trening.

Se însera iarna când se isca tumultul ieşirii muncitorilor din fabrici. Bicicliştii îşi propteau bicicletele în răstelul din faţa bufetelor. Beau rapid una, cel mult două beri în cocleala fumului de ţigară. Lăsau, pe mese, chiftelele de peşte oceanic cumpărate obli­gatoriu cu berea. A doua zi, aceleaşi li se serveau iarăşi. Muncitoarele treceau pe la alimentare. Niciodată nu puteai cumpăra raţia toată de alimente. Într-o zi, nu se ştia când, îţi luai uleiul. Într-alta, orezul ori zahărul. Dar pentru raţia pâinii aşteptai zilnic. Cartela de pâine avea câte-un pătrat pentru fiecare zi. Şi, cu noroc, te alegeai cu câte-o pungă de "tacâmuri" de pui combinate cu legume congelate. Toţi se grăbeau - de la lucru la pâine şi la Alimentara şi de-acolo acasă. La 8:00, ba poate la 7:00, li  se lua curentul electric. Mai mare era graba în zi cu apă caldă!

"Era mai bine, dom'le, pe-atunci!, încheie mucalit Costică Vrăbioiu. Eram mai tânăr şi sănătos. Nu aveam azbestoză. Acum ce folos că am pământ, vie şi casă la ţară, dacă nu le mai pot munci? Atunci să le fi avut, când eram tânăr şi în putere!"
a consemnat Andreea Costache
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de