Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am suferit foarte mult pe vremea comuniştilor! Nu de foame, nu de sete, nu de lipsă de cărţi, căci nu ştiu cum am făcut, dar am avut mereu cărţi de citit. Şi nu numai autori români. Din banii de buzunar, în loc să merg la cofetărie cu colegii, mă duceam la librărie, singură, şi îmi cumpăram cărţi.
Am suferit, după cum spuneam, de... discriminare! Mi-am adus aminte zilele acestea, căci se apropie august. Luna marilor manifestaţii.
Copil fiind, mi se părea ceva înălţător atunci când la televizor erau date imagini de la sosirea la aeroport a tovarăşului din vreo ţară străină. Când vedeam că se întinde covorul roşu ştiam că urmează melodia aceea pe care Armata dădea onorul. Mă ridicam în picioare, în mijlocul odăii din casa bunicilor, taram-ta, tararam-ta-ta!, stăteam dreaptă, serioasă şi dam şi eu onorul.
Asta era pe vremea grădiniţei. Apoi am ajuns în şcoala generală, la Bucureşti. Aproape de şcoala noastră, din cartierul Berceni, era un stadion. Când se apropiau sărbătorile acestea mari cum ar fi 23 August, se făceau pregătiri uriaşe. Veneau artişti - de muzică, actori - acolo i-am văzut în carne şi oase pentru prima dată pe mulţi dintre ei - specatacolul dura câteva ore, se cânta, se dansa, se făceau tablourile acelea frumoase, perfecte de către public. Se mâncau mici, se bea bere. Şi românii (clasa muncitoare) veneau, umpleau stadionul, se lăfăiau în muzică, mici şi bere. Săreau pe artişti, luau autografe, aplaudau şi scandau numele conducătorului iubit. Am fost la multe asemenea spectacole pe micuţul stadion din Berceni.
Dar... să revenim la discriminare... Într-o vară, înainte de vacanţă, elevii mai mărunţi din şcoala din Berceni am fost scoşi pe holurile clădirii. Iar responsabilii cu partidul - asta am înţeles mai târziu - au făcut următoarea treabă - se uitau la noi, ne măsurau din priviri, apoi unii dintre noi primeau câte o palmă pe umeri. Din păcate, eu nu am primit palma! Şi, uite-aşa, nu am ajuns niciodată să fiu în inima tablourilor de pe stadion, şi cu atât mai puţin pe terenul stadionului, acolo unde au ajuns colegii mei şi au dansat cu flori şi pancarte! Tare mult am suferit!
Mi-am luat revanşa, însă, de două ori. Prima dată, atunci când tovarăşul a venit într-o vizită la institutul din Berceni. M-am îmbrăcat frumos, m-am aşezat printre oamenii muncii şi am aplaudat, fericită că fac parte din acest măreţ moment. Răzbunarea totală pentru lipsa mea din toate celelalte momente a fost că... am apărut la televizor! Hahaha! Câtă prostie!
A doua oară când mi-am luat revanşa a fost în 1989. Era iarnă, frig mare, iar pe noi ne luaseră de la şcoală, de data aceasta eram liceeană, şi ne-au dus de ne-au aliniat pe undeva prin Titan să facem frumos când vine tovarăşul în vizită la Întreprinderea 23 August. Eram tot liceul. Cu profesori cu tot, normal. Am stat noi ce am stat, am degerat, am îngheţat şi până la urmă cuiva îi vine ideea să plecăm, să mergem la cinema. Deşi cu puţin timp înainte o femeie încercase să iasă din formaţie, să fugă la metrou, eram aproape de o intrare la metrou, imediat a fost aruncată la loc de un tip care urmărea să nu plece nimeni. Nu ştiu cum am făcut, dar clasa noastră a plecat toată la film! Eram la câţiva paşi de locul incidentului cu femeia!
A doua zi... au început ameninţările, că vom fi daţi afară din şcoală, că vom fi deportaţi, cu tot cu familie în agricultură, şi aşa mai departe. Apoi toţi profesorii, în cascadă, ne-au dat lucrări de control.
Noroc că la scurt timp a venit revoluţia şi am scăpat. Aceeaşi profesori care ne ameninţau cu deportarea, acum se gudurau pe lângă noi şi... se dădeau prieteni cu Petre Roman.
