x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Patriotism

0
Autor: Carmen Anghel 17 Aug 2009 - 00:00
Am suferit foarte mult pe vremea comuniştilor! Nu de foame, nu de sete, nu de lipsă de cărţi, căci nu ştiu cum am făcut, dar am avut mereu cărţi de citit. Şi nu numai autori români. Din banii de buzunar, în loc să merg la cofetărie cu colegii, mă duceam la librărie, singură, şi îmi cumpăram cărţi.

Am suferit, după cum spuneam, de... discriminare!  Mi-am adus aminte zilele acestea, căci se apropie august. Luna marilor manifestaţii.

Copil fiind, mi se părea ceva înăl­ţă­tor atunci când la televizor erau da­te imagini de la sosirea la ae­ro­port a tovarăşului din vreo ţară stră­i­­nă. Când vedeam că se întinde co­vo­rul roşu ştiam că urmează  me­lo­dia aceea pe care Armata dădea onorul.  Mă ridicam în picioare, în mij­locul odăii din casa bunicilor, taram-ta, tararam-ta-ta!, stăteam dreap­tă, se­ri­oasă şi dam şi eu onorul.

Asta era pe vremea grădiniţei. Apoi am ajuns în şcoala generală, la Bucureşti. Aproape de şcoala noastră, din cartierul Berceni, era un stadion. Când se apropiau sărbătorile acestea mari cum ar fi 23 August,  se făceau pregătiri uriaşe. Veneau ar­tişti - de muzică, actori - acolo i-am văzut în carne şi oase pentru prima dată pe mulţi dintre ei - specataco­lul dura câteva ore, se cânta, se dan­sa, se făceau tablourile acelea frumoase, perfecte de către public. Se mân­cau mici, se bea bere. Şi românii (clasa muncitoare) veneau, um­pleau stadionul, se lăfăiau în mu­zi­că, mici şi bere. Săreau pe artişti, luau autografe, aplaudau şi scandau numele conducătorului iubit. Am fost la multe asemenea spectacole pe micuţul stadion din Berceni.

Dar... să revenim la discrimi­na­re... Într-o vară, înainte de vacanţă, elevii mai mărunţi din şcoala din Berceni am fost scoşi pe holurile clădirii. Iar responsabilii cu partidul - asta am înţeles mai târziu - au făcut următoarea treabă - se uitau la noi, ne măsurau din priviri, apoi unii dintre noi primeau câte o palmă pe umeri. Din păcate, eu nu am primit palma! Şi, uite-aşa, nu am ajuns niciodată să fiu în inima tablourilor de pe stadion, şi cu atât mai puţin pe terenul stadionului, acolo unde au ajuns colegii mei şi au dansat cu flori şi pancarte! Tare mult am suferit!

Mi-am luat revanşa, însă, de două ori. Prima dată, atunci când to­va­răşul a venit într-o vizită la institutul din Berceni. M-am îmbrăcat frumos, m-am aşezat printre oamenii muncii şi am aplaudat, fericită că fac parte din acest măreţ moment. Răzbunarea totală pentru lipsa mea din toate celelalte momente a fost că... am apărut la televizor! Hahaha! Câtă prostie!

A doua oară când mi-am luat re­van­şa a fost în 1989. Era iarnă, frig mare, iar pe noi ne luaseră de la şcoală, de data aceasta eram liceeană, şi ne-au dus de ne-au aliniat pe undeva prin Titan să facem frumos când vine tovarăşul în vizită la Întreprinderea 23 August. Eram tot liceul. Cu profesori cu tot, normal. Am stat noi ce am stat, am degerat, am îngheţat şi până la urmă cuiva îi vine ideea să plecăm, să mergem la cinema. Deşi cu puţin timp înainte o femeie încercase să iasă din formaţie, să fugă la metrou, eram aproape de o intrare la metrou,  imediat a fost aruncată la loc de un tip care urmărea să nu plece nimeni. Nu ştiu cum am făcut, dar clasa noastră a plecat toată la film! Eram la câţiva paşi de locul incidentului cu femeia!

A doua zi... au început ame­nin­ţă­rile, că vom fi daţi afară din şcoală, că vom fi deportaţi, cu tot cu familie în agricultură, şi aşa mai departe.  Apoi toţi profesorii, în cascadă, ne-au dat lucrări de control.

Noroc că la scurt timp a venit re­vo­luţia şi am scăpat. Aceeaşi profesori care ne ameninţau cu deportarea, acum se gudurau pe lângă noi şi... se dădeau prieteni cu Petre Roman.

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de