x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Pianista de 8 ani şi clovnul din culise

0
Autor: Carmen Preotesoiu 28 Iul 2009 - 00:00

Sandra Barbu are 28 de ani. A copi­lărit în Constanţa. A venit în Bucureşti târziu, după terminarea liceului, când a păşit în amfi­teatrele unei facultăţi.



"Anul 1989 rămânea memorabil pentru mine şi fără Revoluţie. În acel an am primit primul meu rol într-o producţie muzicală, la care au luat parte mai multe feluri de artişti. Aveam 8 ani şi cântam la pian de la 4 ani. Îmi plăcea foarte mult să cânt. Mă visam deja performând pe toate scenele lumii, iar de fiecare dată când eram anunţată că voi cânta undeva, în public, mi se părea că toată lumea este a mea, că nimic nu poate să îmi stea în cale.

Învăţam la o şcoală de cartier din Constanţa, în spatele blocului în care m-am născut, şi făceam na­veta două staţii de tramvai până la Liceul de Artă, pentru a lua lecţii de pian. Liceul era peste drum de Casa de Cultură, unde se ţinea spectacolul. Atmosfera din culi­sele spectacolului mi-a rămas cel mai bine în minte.

Nu mai ştiu ce cântam sau cât dura, dar îmi aduc aminte perfect că înaintea mea intra un clovn. Un tip înalt şi uşor burtos, vopsit pe faţă cu alb şi roşu, îmbrăcat în haine pestriţe şi încălţat în pantofi mult prea mari pentru picioarele lui. Cred că-l ţin minte pentru că era singurul care mă făcea să mă simt bine. Încerca mereu să mă amuze, ca să mai uit de emoţii, măcar în spatele cor­tinei. El era clovn, iar eu eram copil, şi cărui copil nu-i plac clovnii?...

Spectacolul a avut mai multe re­pre­zen­taţii la matineu. De fiecare dată ie­şeam din culise în aplauzele publicului. Nu vedeam mare lucru în sală, pen­tru că reflectoarele îmi băteau în faţă.

Cred că eram îmbrăcată în rochiţă şi aveam pampoane în cap. Aşa mă îmbrăca mama şi pentru şcoală, doar că locul rochiţei era luat de uniforma cu şorţ bleumarin. Mă aşezam pe scaunul reglat dinainte pentru înălţimea mea şi începeam să cânt la o pianină maronie. Mă tot întrebam atunci de ce n-au adus un pian negru cu coadă, ca cel de pe scena din sala mare a Liceului de Artă, singura scenă pe care mai cântasem până atunci. Interpretam o piesă scurtă, dar de virtuozitate. Îmi plimbam degetele cu viteză pe pian şi ştiu că mă deranja lumina. Era prea puternică, nu eram obişnuită cu reflectoare. De-abia aşteptam să termin şi să ies de pe scenă. În culise mă aştepta clovnul.

La una dintre reprezentaţii am avut şi invitaţi. Mulţi de tot. Toţi colegii mei de la şcoala din spatele blocului. Toată clasa a II-a, inclusiv învăţătoarea. Ştiu că i-am văzut, atunci când am ieşit din culise, aşezaţi pe mai multe rânduri de scaune aproape de scenă. Nu mai ţin minte dacă le-am zâmbit sau dacă le-am făcut semne. Nici dacă am cântat mai bine sau mai prost decât în celelalte dimineţi. Eram sigur mai emoţionată şi mai grăbită. Voiam să termin şi să mă duc alături de ei, în sală.  Au aplaudat, dar nu ştiu dacă le-a plăcut. La vârsta aia, copiii se plictisesc în general la spectacole. Dar nu mă gândeam la asta. Eram fericită pentru că aveam publicul meu.

Ultima reprezentaţie a fost la 21 de­cembrie, deşi spectacolul ar fi trebuit să continue până de Săr­bători. După concert am plecat, ca de obicei, prin parcul care des­parte Casa de Cultură de Liceul de Artă. Era frig, dar nu ningea. Mergeam împreună cu mama, profesoară de pian la liceu. Ea stătea în culise cu mine, la fiecare spectacol. Nu ne-am grăbit mai tare ca de obicei.

La puţin timp după ce am ajuns însă la şcoală, toată lumea a început să se grăbească. Tata, şi el profesor la acelaşi liceu, ne-a întâmpinat cu o veste: a picat Ceauşescu. Din ne­bunia care a urmat, şi pe care n-am înţeles-o până nu am văzut ima­gini la televizor, îmi amintesc graba, aceeaşi grabă pe care o aveam şi eu când îmi băteau reflectoarele în cap. Dar simţeam eu că acum e ceva mult mai grav.

Părinţii m-au grăbit să mergem acasă, pentru că se tră­gea pe străzi. Eu n-am auzit împuş­cături, dar i-am crezut pe cuvânt. Spectacolul de la matineu nu s-a mai reluat. Am mai cântat de multe ori de atunci, dar niciodată într-o producţie ca aceea din iarna lui 1989, când aveam un clovn care mă făcea să râd de fiecare dată când ieşeam pe scenă."
Citeşte mai multe despre:   scoala,   spectacol,   1989 - acum 20 de ani

Ştiri din .ro


Serviciul de email marketing furnizat de