Poveste din altă viaţă

În 1989 aveam doar 10 ani. Eram în afara conştiinţei răului. Eram înăuntrul unei lumi care începea şi se sfârşea cu jocul. Memoria mea afectivă este plină de lumina acelor ani. Anii dinaintea căderii regimului. Ani când mama mea suferea fără ca eu să ştiu, când milioane de mame sufereau, fără ca lumea mea de vis să fie atinsă de această sufe­rinţă.

Nu am memoria vreunei vârste, căci memoria mea cuprinde lu­mină.
Vara, toamna, iarna, primăvara nu aveau începuturi, sfârşituri şi limite. Nu există timp. Existau aventurile trăite în faţa blocului cu ceilalţi copii, cazematele iarna, cele două tabere care se băteau cu bulgări de zăpadă, eliminând, fără să ştie, ura tăcută, acumulată de o familie asupra alteia.

Erau anii pe care astăzi îi rememorez ca pe visele în care simţi că zbori în spatele unui cal alb, cu zâne bune care te prind de obraji şi îi spun fiinţei celei mai iubite - "Vai, dar ce fetiţă inteligentă aveţi, doamnă! Şi ştie atât de multe limbi străine...". îmi amin­tesc faţa surpinsă a mamei, când câte o bătrână mă privea cu gingăşie rostind această frază. Inventam o viaţă fantastică pe care o povesteam tutu­ror băbuţelor cu care stăteam la cozi la carne şi la ouă, până mă schimba mama, pe la 16:30. Le vorbeam în limbi de pe alte planete - engleză, coreeană, chineză şi "ho­nolulueză". Le cumpăram astfel simpatia, dar îmi cumpăram şi câteva locuri înaintea lor, ajutând-o pe fiinţa care ocupa cele mai multe şi importante locuri în existenţa mea să nu stea la o coadă aşa de lungă.

Ştiam că trăiesc în co­munism, ştiam că tova­răşul Nicolae Ceau­şescu e preşedintele repu­blicii, şti­am de tovarăşa Elena. Măcar pentru că luam toate premiile de inteli­genţă şi cultură generală la grădiniţă. Motiv pentru care m-au selectat ca să mă pupe Tovarăşul. Ştiam că sunt nişte persoane im­por­tante, de vreme ce ni se povestea atât de mult des­pre ele. Şi le priveam cu îngăduinţă, încercând să le fac un loc lângă fiinţa cea mai iubită din viaţa mea. Mai ştiam şi imnul, pentru că sora mea, mai mare cu doi ani şi ju­mătate, mă punea, seară de seară, să stau drepţi, în poziţie de salut, în faţa te­le­vizorului, când se cânta "Trei culori cunosc pe lume". Mai ştiam ceva din istoria poporului ro­mân, şi că românii erau mai tari ca turci, pentru că mereu în rol de turc luam bătaie de la român, adică de la sora mea. Care, cu această ocazie, îmi explica cine e şeful în casă. Pri­meam, de asemenea, dis­tinc­ţii date de sora mea pentru excelenţa la olim­piada de gimnastică, des­fă­şurată în sufrageria ca­sei părinteşti.

Era vremea în care, plictisită de fadele păpuşi, inventasem un joc ştiut doar de mine şi împărtăşit partenerei mele de joacă: "Jocul de-a hârtiile". Decupasem toate personajele din cărţile de citire, dar mai ales de matematică, pentru a construi familii. Eram Dumnezeu, dar nu aşa cum îl văzusem pictat pe tavanul cel mai de sus al bisericii unde m-a dus mama. Mă speriase domnul respectiv. Îmi plăcuse doar senzaţia de zbor pe care mi-o lăsaseră hainele lui viu colorate şi vapo­roase. Mai târziu, Dumnezeu devenise securist. Controlul vieţii mele era dat de acest personaj pre­zent peste tot, cum mi-a zis tata. Şi care mă turna la el. Lucru pe care l-am pu­tut dovedi ulterior, când am fost certată pentru o boacănă. Pe care, clar, tata o ştia de la acest domn, Dumnezeu, despre care se vorbea cu o oarecare re­ţi­nere. Viaţa, destinul şi moar­tea hârtiilor-perso­naje din jocul meu depindeau de mine. Inventasem ceva neinventat. Dialo­gu­rile prindeau contur, pă­rinţii-hârtii se duceau la serviciu şi la cozi, iar copiii-hârtii la şcoală şi la joa­că. Se întâmplau şi po­veşti de dragoste. Ioana de hârtie era îndrăgostită de Andrei de hârtie şi nu ştia cum să îi spună. Aşa cum văzu­sem în "Decla­raţie de dra­goste", la televizor. Sce­na­riile mele nu ieşeau niciodată în afara reali­tăţii.

Picioarele mele mici şi pline de seva cimitirului Ghencea, mirosul tare al generalului plin de epo­leţi şi tămâie, galben la faţă, întins pe satinul alb al sicriului, câteva bo­cete, soarele care mă bătea pe partea dreaptă a feţei, fanfara care cânta... în rest, aşteptarea mea, ne­răb­dătoare să înceapă ri­tualul aruncării cu bă­nuţii mortului. Cât de mult jinduiam după mo­mentul acesta! Era cheia mea spre fericire. Des­co­perisem că în­mor­mân­tările apă­ră­torilor re­publicii erau surse ne­se­cate către elixirul nu­mit îngheţată. Începu­sem să mă descurc, în lipsa restului de la pâine, pe care sora mea îl apăra de mine cu propria viaţă.

Fericirea continuă în care trăiam era întreruptă din când în când de de­ranjul de a frecventa şcoa­la unde învăţătoarea mă pe­depsea pentru că tata nu avea o meserie care să-i procure ei beneficii. Sau pentru că tata nu cotiza cu bani la fondul de ca­douri. Şi pentru asta, eram aruncată în ultima bancă, o paria a tuturor spiri­du­şilor.

Stă­team, ca un condamnat demn, cum văzu­sem în cărţile de poveşti, alături de ţiganca din clasă. Alăturarea de acea "sub-fiinţă", pusă în ultima bancă, însemna con­dam­na­rea veşnică la dispreţul celei mai pre­ţui­te persoane din acei ani: învăţătoarea, această zei­ţă capricioasă, care, cu un singur gest, te arunca în cel mai ascuns ungher al scării sociale!

Copilăria mea nu purta povara dramelor lumii în care trăiam. Ca şi când lumea se înţelesese să nu mă deranjeze. Eram su­pre­mul zeu al universului meu. Univers care nu cu­noştea pericolul.

În universul meu, treceam strada în fugă să văd dacă mă calcă maşinile, mă lăsam cumpărată de ţigani cu o singură ciocolată, falsificam bani cu ajutorul banc­notelor din car­tea de matematică, doar ca să iau gu­mă de mestecat. În lu­mea asta, mergeam flu­ierând cu mâinile în buzunar, traversând graniţa răului şi binelui. Era o lume unde fericirea s-a scris cu ma­jus­cule.

Vârsta mea de aur s-a întrerupt o dată cu Re­vo­luţia. în ziua în care fiinţa cea mai iubită din viaţa mea fugea printre cadavre şi gloanţe ca eu să mai pot trăi iluzia că lumea mea nu se sfârşise. Abia atunci am început să înţeleg că ceva m-a smuls de pe pla­neta mea şi m-a aruncat pe cea a adulţilor.