Prima vizită la Bucureşti şi întâlnirea cu miliţianul

de Carmen Preotesoiu | 10 Noi 2009 • 00:00

Angelica avea 10 ani în 1989. Copilăria şi-a petrecut-o într-o comună din judeţul Giurgiu. Acum locuieşte în Bucureşti.

"O soră şi un frate. Cinci inşi într-o căsuţă mică, dar foarte bine întreţinută şi aranjată de mama. Mamei mele îi plăcea mult să croşeteze. Aşa că, de fiecare dată când avea timp, mai ales în anotimpurile friguroase, toamna şi iarna mai cu seamă, ba cosea pe itamină, ba croşeta macrame, făcea şi lasetă. Cine avea aşa ceva în casă era cu adevărat cochet în acea vreme. Nu toată lumea se putea mândri cu asemenea minunăţii care să troneze ba pe măsuţa pentru cafea, ba pe televizor sau în vitrinele cu geam pe care mama le umplea cu atâta migală şi răbdare cu bibelouri sau ceşcuţe şi farfurioare de cafea sau de ceai.

Niciodată nu am fost nişte oameni înstăriţi. Doar muncitori. Aveam pământ în spatele casei. Aveam pământ şi la câmp. Mă săturasem de atâta pământ. Aveam senzaţia că nu o să mai scap niciodată de el, că mă va urmări toată viaţă şi că mă va înghiţi la un moment dat, mai ales că, eram cea mai mică, aşa mă tachina sora mea mai mare atunci când refuzam să merg la scos de cartofi sau la cules de vie. Părinţii mei erau cadre didactice. Salarii mici, ca şi acum.

Singurul mod în care reuşeam să supravieţuim pe vremea aceea era din ce ne oferea pământul. Ogorul. Aşa că, pentru noi, copiii, era literă de lege: în afara lecţiilor, munca la câmp era cea mai importantă.

Ţin minte că zilele noastre se scurgeau la fel: dimineaţa la şcoală, venit acasă, mâncat ceva pe fugă, singuri, în bucătărie, mâncare pregătită de mama, încă de dimineaţă, făcut teme şi mers în grădină. Acolo o găseam mereu pe mama, aplecată cu capul în pământ, obosită şi cu sudorile şiroindu-i pe obrajii roşii. Până spre seară culegeam la căpşuni ori la vie, în funcţie de sezon. Partea cea mai frumoasă era atunci când tata hotăra cine îl însoţeşte la Bucureşti. Cu ocazia asta puteam să lipsim de la şcoală. Tata avea grijă mereu să ne învoiască la tovarăşa învăţătoare, ca nu cumva să avem probleme. De data aceea am fost eu cea desemnată să-l însoţesc. M-am bucurat, mai ales că aveam ocazia să privesc îndelung orăşenii. Cum sunt îmbrăcaţi, cum merg, cum vorbesc cu noi...

De fiecare dată ne trezeam cu noaptea în cap. Mama mă îmbrăca aproape adormită. Îmi punea pe mine haine foarte groase. Era sfârşit de toamnă. Afară burniţase toată noaptea. Mama avusese grijă să-i pună în bagaje tatălui meu şi haine mai subţiri, de schimb, în caz că transpiram. Aşa că, sarsanalele noastre, pregătite încă de cu seară, cântăreau destul de mult şi erau şi foarte voluminoase. Nu eram singuri în staţie în acea zi.

Era 4:00 dimineaţa. Femei înfofolite cu broboade pe cap, bărbaţi cu căciuli de oaie îndesate pe frunte se bâţâiau de pe un picior pe altul în aşteptarea autobuzului. Misiunea mea era clară. Trebuia să mă strecor printre oameni, printre lădiţe şi coşuri, şi să prind un loc în autobuz, câtă vreme tata se chinuia să aşeze la bagaje găleţile cu struguri pregătiţi pentru vânzare.

Odată ajunşi în Bucureşti, ne postam în faţa unei guri de metrou şi tata, pregătit cu pungi de un leu, cu cântar şi cu un zâmbet larg şi binevoitor, întreba pe fiece trecător care îşi apleca privirea către noi, două mogâldeţe aşezate pe câte un scăunel: «Nu vreţi să cumpărăţi struguri altoiţi? Sunt proaspeţi şi dulci ca mierea». Treaba era complicată. Oamenii se lăsau greu înduplecaţi, iar tata stătea cu sufletul la gură şi cu ochii peste tot, ca nu cumva să se trezească cu miliţienii pe cap. Când ne era lumea mai dragă, te trezeai cu ei şi musai, dacă nu voiai să ajungi la secţie, trebuia să îţi iei catrafusele şi să pleci.

În ziua aceea atât de friguroasă am avut parte de o astfel de vizită. Eu făceam ce mă învăţase tata, să păzesc marfa. El se dusese să îmi cumpere ceva cald de mâncat. Miliţianul m-a văzut, m-a scanat din cap până în picioare şi m-a luat la întrebări. I-am răspuns politicos de unde sunt, ce fac şi unde este tatăl meu. Ba mai mult, pentru că îmi învăţasem lecţia de acasă, am luat o pungă şi am îndesat în neştire cei mai frumoşi struguri pe care tata îi punea «faţă la găleţi», ca să atragă oamenii să cumpere. «Pentru soţia dumneavoastră. Cred că s-ar bucura. Poate să facă şi compot. Pentru la iarnă», i-am spus eu şi i-am zâmbit ştrengăreşte. Miliţianul a înşfăcat sacoşa, i-a făcut semn colegului lui să vină şi el să îşi ia partea şi ne-a lăsat în pace. Tata a fost extrem de mulţumit, mai ales că lui i se întâmpla, mai de fiecare dată, să cotizeze cu punga de struguri la «oamenii legii» şi tot să se trezească alungat de la gura de metrou. Atunci mi-am câştigat dreptul de a fi eu cea care îl însoţea cel mai des pe tata la Bucureşti."