x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

"Refugiat de România, învăţ curs de introducere în viaţa americană"

0
Autor: Ionela Gavriliu 25 Feb 2009 - 00:00

Aurel Ciornă a fugit din ţară într-o noapte de februarie 1989. Avea 28 de ani şi nu-i era frică de nimic. Poate de aceea nu a rămas traumatizat de groaza fugii printr-un canal mâlos spre tărâmul iugoslav.



După câteva luni, în august acelaşi an, Aurel Ciornă a ajuns în Statele Unite ale Americii. Astăzi, viaţa lui e în Arizona: este căsă­to­rit, are un copil de 10 ani. Însă o par­te din gânduri i-au rămas la ţara în care i se pare că s-au schimbat prea pu­ţine de la plecarea sa. Şi numai la supra­­faţă. O parte din aceste gânduri nu are cu cine să le împărtăşească "acolo" şi, după 20 de ani de la fuga din România, mai scrie din când în când pe forumurile unor ziare româneşti.

"Abia la a doua încercare am reuşit să fug din ţară, pe 26 februarie 1989. Prima tentativă a fost cu un an înainte, dar m-au returnat în România. Am fost predat la grăniceri şi interogat de un procuror mi­litar. Ţin minte că era oltean, avea un ARO cu număr de Dolj. Mai erau câţiva cu mine şi, drept pedeapsă, ne-au legat de un dud şi ne-au lăsat acolo mult timp. Eu lucram de 11 ani la Întreprinderea Mecanică din Petru Groza, azi localitatea Ştei. Lucra acolo şi Vasile Blaga (n.r. – fostul mi­nistru de Interne), era inginer, şef de secţie. Avea o gură mare şi ne tot întreba dacă purtăm ecusoanele în piept.

După prima tentativă de a ieşi din ţară am fost arestat la domiciliu. Cu vreo cinci ani înainte făcusem parte din cenaclul «Miron Pompiliu» şi am propus, la un moment dat, să facem o piesă de teatru într-un singur act, pe care să o trimitem la Radio Europa Liberă. La puţin timp s-a aflat şi încă de atunci au început şicanele.

Pe la începutul anului 1989 a venit la mine un prieten care lucra şi el în fa­brică şi mi-a zis că soră-sa vrea să treacă frontiera. L-am repezit, că nu ştiam de cine e trimis şi ce vrea. Dar mi-a spus toată povestea, că sora lui, Augustina, era logodită cu un italian şi vrea să ajungă în Italia. Ne-am hotărât eu, încă un băiat şi două fete să fugim peste graniţă. Ai mei nu ştiau nimic, doar soră-mii îi spu­sesem. Eu cunoşteam frontiera, pentru că am făcut armata la Jimbolia. Ne-am luat cu noi doar câte un rând de haine, pentru că aveam de trecut un canal, şi am ajuns în Iugoslavia, la Radojevo, în trei ore. Aici trebuia să ne aştepte ita­lianul, logodnicul Augustinei, care trecuse prin vamă, dar nu era. Am mers şi pe jos, şi cu autobuzul până am ajuns la Belgrad. I-am telefonat italianului, care s-a întors din drum şi ne-a dus până în Slovenia. După o săptămână de la fuga noastră ne-au prins autorităţile de acolo şi ne-au condamnat la cinci zile de închisoare. Apoi ne-au trimis din nou la Belgrad, unde erau mai mulţi refugiaţi din toate ţările.

Un belgian care lucra pentru ONU a venit să ne ia un fel de interviu în care spuneam cine suntem, de unde, pentru că nici unul dintre noi nu avea acte. După alte două zile ne-au mutat într-un orăşel, Titel. Mergeam în Belgrad, la Ambasada SUA, la interviu, şi aşa am obţinut viza de refugiat politic. Tot aici făceam cursuri de limba engleză şi de introducere în viaţa americană. În această perioadă mi-au fost luate şi câteva interviuri de către presa sârbă. Un reporter m-a întrebat dacă la graniţă e sârmă electrificată. I-am zis că nu era. În perioada aceea se afla şi Belodedici în Belgrad. Venea des la hotelurile unde eram şi noi cazaţi, dar nu făceam parte din grupul lui. Avea un prieten şi vorbeau mai mult în sârbeşte. Refugiaţilor li se asigurau cazarea şi masa pe teritoriul iugoslav.

La 16 august 1989 am ajuns în America. La New York. Nu m-a impresionat oraşul şi nici nu mi-a plăcut, aşa că m-am mutat în Arizona. Nu aveam pe nimeni acolo şi o fată s-a oferit să-mi dea telefonul ei celular ca să sun pe cineva. Erau printre primele modele, din acelea tip cărămidă. I-am zis că n-am unde să sun. Refugiaţii erau susţinuţi financiar o perioadă de nişte fundaţii, până îşi găseau de lucru şi se descurcau. Primul meu job a fost la o fabrică de mobilă, unde câştigam foarte puţin. Repede mi-am făcut prieteni aici, m-am căsătorit cu o americancă, am un copil de 10 ani. Am revenit în ţară în 1993 şi nu mi s-a părut cine ştie ce schimbare. Nici acum nu e prea schimbată România.

În cei patru ani, cât am stat fără să mă întorc în România, cel mai mult mi-a lipsit limba. Îmi lipseşte şi acum cel mai mult. Când vin în ţară asta-mi place cel mai mult să fac: să stau într-un colţ şi să ascult. Şi să merg cu trenul."

Serviciul de email marketing furnizat de