x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Relu, dolarii şi turistele

0
Autor: Paula Anastasia Tudor 13 Oct 2009 - 00:00
Relu a trecut prin Ploieşti în toamna anului  '89 pentru o scurtă vizită cât trei probe de examen şi două descinderi în restaurante în care a făcut foamea. Penuria acută în care se zbătea capitala prahoveană l-a dus cu gândul la "Cornul abun­den­ţei" din care se înfruptase pe li­to­ra­lul văratic, deşi... şi acea degustare a presupus un final "incomod".

"La începutul toamnei eram în Ploieşti, pentru examenul la facultate - a doua sesiune. Dădusem şi în prima sesiune. Nu la un profil politehnic însă, mânat de frica ar­ma­tei în termen, am reuşit în două luni să mă pun la punct cu analiza, algebra şi geometria. Aveam rubedenii în Ploieşti la care-am tras atunci, dar parcă mi-era jenă să fiu pe capul lor şi cu mâncarea, mai ales în condiţiile în care acolo nu se mai găsea chiar nimic.

Oricum, după pri­mul exa­men, am fost la ei la masă, că au insis­tat, dar i-am rugat ca a doua zi să nu mă aştepte, că mă voi duce cu ceva amici în oraş. Aşa că, după cel de-al doilea examen m-am îndreptat către un restaurant ce-mi fusese recomandat cu căldură: Ca­rai­man. Mă aşez la o masă, vine os­pă­tă­riţa şi cer o porţie de mici. «N-avem!», răspunde scurt. «Cârnă­ciori, atunci.» «N-avem!» «Poate mer­luciu...?», am continuat eu, cu inima strânsă, ştiind totuşi că cel puţin ăla se găsea pe toate drumurile.

«N-avem!» «Bine, dar aveţi ceva de mâncare?», întreb eu, pier­zân­du-mi răbdarea. «Hamsii sărate.» Mă rog, asta e, am înghiţit micronii ăia de peşti săraţi ocnă şi gata. A fost un şoc, eu ştiind că în Constanţa, când mergeam la un restaurant cu colegii să bem şi noi un vin, nu ne dădeau decât dacă luam şi mân­ca­re, de obicei friptură mai cu os, mai cu grăsime, dar friptură.

Şi nu prea ne ţineau buzunarele, aşa că ne rugam de ospătar, îi dădeam bacşişul înainte, dar tot nu ne aducea vinul fără să luăm măcar o porţie.  

Ziua următoare, al treilea examen, a treia masă. Câţiva dintre noi candidaţii din afara Ploieştiului ne-am orien­tat către un alt restaurant recomandat de ploieşteni, după ce le povestisem păţania din ziua precedentă. «Aaaa, păi trebuia să vă duceţi la Bulevard, nu la Caraiman», ni s-a spus, cu atâta siguranţă că am crezut. Degeaba. Între Caraiman şi Bulevard nu era nici o diferenţă de meniu. Şi acolo tot «n-avem!» aveau.

Şi la «n-avem» m-am pus să le povestesc comesenilor vara anului trecut, cât de doldora fusese, faţă de penuria de faţă. Eram la rugby şi aveam antrenamente în fiecare zi, de la 9:00 şi de la 16:00. În timpul verii, le făceam pe plaja de la Amiral. Acolo se adunau multe turiste nordice: sue­de­ze, norvegience... Le plăcea foarte mult rugbyul, că stăteau şi priveau fie­care antrenament, aclamau... Ce mai! Adevăraţi suporteri. Pentru ele rugbyul era un adevărat spectacol, iar pen­tru români nu însemna mai ni­mic (cu toate că România avea rezulta­te foarte bune şi avem jucători care-au ajuns antrenori la Africa de Sud).

Du­pă cum spuneam, noi făceam me­ciuri de antrenament şi fetele astea erau galeria. Şi, câteva săptămâni, cât şi-au fă­cut ele sejurul în Mamaia, s-a îm­pă­mân­tenit o regulă după antrenament mer­geam cu ele undeva. De obicei, ne opream în Sunquest sau la Castel, locuri pe-atunci destinate exclusiv străinilor, căci nu se vindea nimic decât pe valută. Ei, şi într-o seară, eram la Castel. Mă întâlnisem pe drum şi cu câteva colege de liceu şi au intrat şi ele. Dar, în aceeaşi seară a intrat şi Miliţia, să facă o razie. Au cerut buletinele tuturor. N-aveam buletinele, dar aveau ei ochiul format şi ne-au depistat rapid (nu aveam ce căuta acolo nefiind «purtători legali de valută»).

Pe mine nu m-au identificat din prima, mai ales că eram îmbrăcat mai fistichiu, cu jeanşi albi, uşor pană, brodaţi cu sigla Filla - doar că erau făcuţi de mine, inclusiv broderia! dar problema mea a fost că unul dintre colegi m-a atenţionat în română, eu fiind pe ring. Ne-au dus la secţia de peste drum, ne-au dezbrăcat şi ne-au controlat şi-n fund, să nu avem valută asta era de fapt problema.

Pe fete le-au interogat şi le-au controlat separat la secţie şi, cum nici unul nu aveam buletin, una dintre fete a avut prezenţa de spirit să spună numele unei colege a cărei mamă lucra atunci la Secu. Un miliţian a pus imediat mâna pe telefon şi a sunat acasă la femeia aia: «Ştiţi, e o pro­blemă cu fiica dumneavoastră...».

Deşi fata ei era acasă, în pat, femeia n-a spus, în schimb a întrebat care-i treaba. Miliţianul i-a povestit că ne-a găsit cu străini... şi ea i-a spus să ne ducă pe toţi acasă pe răspunderea ei. A fost foarte interesant, că, după ce ne-au controlat în fund, ne-au dus cu duba acasă, şi tot drumul ne-au vorbit foarte frumos. Dar am avut mare noroc cu ideea colegei care a dat numele celeilalte, însă şi cu mama fetei ăleia, care s-a dovedit a fi o tipă excelentă! Ne-a salvat atunci fundurile!"
Citeşte mai multe despre:   jurnalul omului simplu

Ştiri din .ro


PUBLICITATE
 



Serviciul de email marketing furnizat de