Reportaje pentru copii, dar să-nţeleagă şi Tovarăşa

Valentina Leonte avea 33 de ani când şi-a început cariera în radio. "A fost o conjunctură fericită. Pe-atunci se intra foarte greu în presă.

În 1988 am aflat că la Radio România se deblocaseră nişte posturi şi am hotărât să-mi încerc norocul. Examenul l-am dat în iulie 1988. Probă practică şi probă teoretică. Asta din urmă, trebuie să spun, a fost din tezele Partidului Comunist referitoare la presă. Proba practică a fost cea de radiogenie, care era foarte importantă, reali­zarea unei emisiuni de probă... Şi, bineînţeles, a contat şi dosa­rul. Trebuia să fii membru de partid. Dacă nu erai, nici nu se discuta să lucrezi în presă. A durat jumătate de an până când Cabinetul 2, care era Cabinetul Elenei Ceauşescu – ea se ocupa de radio şi televiziune, institu­ţiile erau sub directa ei oblă­duire – a aprobat dosarul.

Am fost angajată pentru emisiunile pentru copii de la Radio 3 – Radio România Tineret. Aveam, pe vremea aceea, o voce foarte frumoasă. Redactorul-şef de atunci, Sofia Şincan, îmi spunea, din cauza vocii, "clopoţel". Am început munca în primele zile ale lui ianuarie 1989, după liberele de Anul Nou. Între colegii mei, eu eram cea mai tânără. La Radio România Tineret erau mulţi colaboratori, foarte tineri – liceeni, studenţi. Angajaţii erau mai în vârstă, pentru că, trebuind să treacă printr-o asemenea sită... N-am realizat o emisiune singură, adică pe care să o semnez eu, decât după 3 luni de zile. Până atunci, am făcut ucenicie. Asta însemna să fii dat pe mâna unui profesionist de la care să înveţi. În cazul meu a fost vorba despre Gabriela Mantu, o rea­lizatoare de emisiuni cu state vechi în radio. Scria scenarii minunate pentru copii, poveşti, emisiuni dramatizate. Era, într-adevăr, o persoană care cunoştea foarte bine munca în radio, în cele mai mici amănunte, mai cu seamă pe acest segment, pentru copii.

În ucenicie, asiguram reportaje, comentarii pentru emisiunile cole­gilor mei. Mi-aduc aminte de unul dintre reportajele mele de început, făcut chiar atunci, în ianuarie ’89. Când trebuia să plec la un subiect, mi se dădea aparatură şi mi se spunea să fie înre­gistrarea cât mai curată. Pe-atunci existau la radio nişte standarde precise de curăţenie a înregistrărilor. Adică, nu se puteau face decât cu nişte aparate omologate de către radio. Acum avem reportofoanele noastre, ne mai dau şi ei... Dar atunci era foarte strict. Şi cea mai mare spaimă a mea era faţă de aparat. M-am dus pentru acel reportaj la Fundata. E o localitate pe culoarul Rucăr – Bran. Era iarnă, sfârşit de ia­nuarie, o zăpadă mare... Şi acolo era un concurs de schi-fond pentru copii despre care trebuia să fac un reportaj. Şi, ca să nu am zgomot de fond, cum ajungea un schior de pe traseu la finiş, unde eram eu, repede îi făceam semn să nu mai fie gălăgie, să nu se mai audă fâşâit de schiuri... Şi am ajuns înapoi cu o înregistrare care era ca de studio. Am montat-o pentru emisiunea "Bună dimineaţa, copii", de la ora 7:00, şi am trimis-o la viză. Pe vremea aceea, toate materialele, înainte să intre pe post, trebuiau să treacă de viza politică a redactorului-şef sau a redactorului-şef adjunct. Aşa... I-am dus reportajul cu schi-ul redactorului-şef adjunct şi el zice:  "Bine, dar unde ai făcut reportajul ăsta?". I-am spus că la Fundata. Zice: "Dar nu se aude nimic! E ca de studio!". Şi m-a trimis la Vasile Manta, care era regizor de sunet la Teatrul pentru Copii şi avea o fonotecă cu absolut toate sunetele şi zgomotele de pe pământ. M-am dus şi mi-a împănat tot reportajul ăla, din bandă, cu fâşâit de schi, cu o voce de copil, cu zgomote, cu râsete pe fundal, ca să pară verosimil. Că într-adevăr e de la Fundata. Trebuia să fii foarte atent, mai ales că era şi lista aceea de cuvinte care trebuiau evitate şi care tot timpul se lărgea. Niciodată nu ştiam ce cuvinte mai sunt interzise. De exemplu "energie eoliană" sau "meleag". Erau toate cuvintele pe care nu le înţelegea tovarăşa. Ea mai asculta radioul şi nu înţelegea nişte cuvinte. Şi le punea pe listă. Şi niciodată nu ştiai... Dar dacă greşeai o dată, deja a doua oară erai atent. De exemplu, am făcut, în acelaşi ciclu, un reportaj la Braşov. La Casa Pionierilor era un cerc de copii care studiau energia eoliană. Mi s-a părut ceva extraordinar. Făceau tot felul de experienţe acolo, era ceva mai avangardist. Am făcut reportajul, 8 minute ţin minte că dura, în care spuneam de vreo 10-12 ori "energia eoliană". Când am venit în redacţie şi l-am dus la vizat, şeful zice "Vai de mine! Ce-ai făcut aici?" M-am şi speriat. Zic: "Ce-am făcut?" "Ce-i cu energia asta eoliană?" Am ridicat din umeri... Nu înţelegeam. "Păi, n-avem voie cu aşa ceva! Zi energia vântului!". Şi a trebuit să decupez înregistrarea, de câte ori se zicea "«eoliană", şi să înlocuiesc cu «vântului»".