"Spectacolul canicular" din toiul iernii

Era pe vremea când, în case şi la instituţii, căldura de la calorifere era dirijată şi nu depăşea niciodată 12-15 grade Celsius. La birou, datorită muncii pe care o făceam, stăteam nemişcaţi două-trei ore şi îmi îngheţau întâi picioarele, apoi coloana vertebrală. Nu ne dădeau voie să folosim radiatoarele, căci şi la curentul electric se făcea eco­nomie.

La televizor sau la radio se anunţa, din când în când, să stingem măcar câte un bec din apartament, apoi, după un timp oarecare, cel cu ştirile apărea victorios spunându-ne câtă eco­nomie s-a făcut pe întreaga ţară. Ni se cerea să facem aceste eco­nomii pentru ca statul să poată plăti datoriile externe şi costurile enorme pentru construirea Casei Poporului.

În asemenea condiţii, când nu mai puteam suporta frigul, fie la birou, fie acasă, pentru a-mi pune în mişcare sângele ce tindea să se coaguleze, coboram vertiginos scările celor trei etaje, apoi, tot aşa, le urcam de câteva ori, până mă încălzeam puţin şi puteam conti­nua munca. Şi nu lucram într-o instituţie oarecare!

Într-una din zilele acelea fri­guroase ale lui 1989, când afară viscolea puternic, de se făceau vârtejuri de zăpadă, m-am oferit să mă duc la CC al UTC de care aparţineam, din punct de vedere financiar-contabil, pentru a de­pu­ne, cu întârziere, bilanţul pe ulti­mul trimestru al anului trecut, res­pectiv pe 1988.

Aveam şi un motiv în plus, căci acolo lucra, ca activist, un fost coleg de facultate cu care mă mai întâlneam din când în când şi schimbam impresii şi păreri despre evenimentele la ordinea zilei, mai mult sau mai puţin ortodoxe.

Cu cojocul pe mine, fularul strâns la gât şi căciula trasă peste urechi, am ajuns la uşa unde trebuia să sun. Mi-a deschis un bărbat în civil, între două vârste, care, din câte ştiam eu, avea cel puţin gradul de locotenent.

Când am făcut însă, primul pas în interior, m-a izbit în faţă o do­goare ca şi când aş fi intrat într-o baie de aburi. Pentru moment, am fost descumpănit, dar mi-am dat imediat seama de căldura sufocantă în care intrasem. M-a legitimat, m-a chestionat asupra vizitei şi a sunat la telefon, întrebând dacă pot fi primit. Am fost însă nevoit să-mi lepăd cojocul şi căciula pentru a suporta arşiţa aceea ce-mi ardea obrajii îngheţaţi.
Când am urcat la etaj, fe­no­menul "canicular" mi s-a dezvăluit în toată măreţia lui.

Băieţii, cinci la număr, cam de aceeaşi vârstă, lucrau cu ferestrele deschise şi numai în cămăşi, hainele lor fiind aşezate pe spătarele sca­u­ne­lor pe care stăteau.

Am predat bilanţul, cerând scuze pentru întârziere, am dat câteva explicaţii necesare şi, uitându-mă în jur, la acel "spectacol canicular" din toiul iernii, am îndrăznit să-i spun, prin­tre buze, amicului meu: "chiar aşa?!". Replica lui a fost şi ea pe măsură: "ne-au înnebunit ăştia cu căldura asta, am sesizat, dar tot degeaba!".

Am zâmbit condescendent, ab­ţi­nându-mă să fac comparaţie între ei şi ceilalţi, care stăteam în frig, având asigurată cel puţin o perspectivă reumatismală. Acum însă nu pot să nu-mi pun întrebarea dacă acele discrepanţe au dispărut sau dacă nu cumva au devenit mai mari şi mai disperate...
I. Vasile